starpirea vampirilor

Apel la pace

2008-02-29T03:26:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Cred că mintea părtinitoare a politicienilor deja crede că va fi distins o lipsă de coerenţă a acestui program relativ la alăturarea teoriei limitării progresismului cu cea a accelerării reformei. Diferenţa este însă una semnificativă: progresismul orb se referă exclusiv la latura economică a societăţii iar reforma propusă aici se referă la organizarea ei, la latura politică. Eu nu susţin afirmaţiile mincinoase ale politicienilor cum că ne mai trebuie bani pentru o lume mai bună şi susţin că ei sunt de ajuns ci doar că trebuie folosiţi mai eficient. Eu nu forţez apariţia viitorului înainte ca prezentul să se fi consumat. Dimpotrivă eu apăr existenţa prezentului în faţa rămăşiţelor trecutului care se cramponează în prezent ca strigoii. Dispreţul şi ura cetăţenilor pentru politicieni exista dinainte de acest text. Nu mai există de mult dragoste faţă de politician aşa cum exista în epoca feudală. Dacă cetăţeanul are o oarecare simpatie faţă de un politician aceasta se datorează de fapt antipatiei profunde faţă de politicianul rival lui. Aceste realităţi deja există. Cetăţeanul însuşi doreşte să scape de strigoi. Eu îi sugerez doar un drum pe care poate să meargă. Eu nu forţez oamenii să se schimbe şi nu fac apel la revoluţie aşa cum ar face progresismul orb. Aştept ca omul singur să se convingă şi să se schimbe în ritmul lui. Deci lucrurile nu trebuie confundate, iar eventualele obiecţii tendenţioase trebuie respinse.
Indiferent de minusurile lui sistemul actual de organizare este totuşi cel mai bun din câte au existat pentru individ. Libertăţile sexuale, politice, religioase sau de orice altă natură ale cetăţenilor sunt mai mari decât au fost vreodată. Acest lucru este ceea ce contează cu adevărat. Fără aceste libertăţi omul este redus la stadiul de legumă, de animal de povară şi nu de fiinţă posesoare de conştiinţă. Oamenii nu au motive civilizate să îşi nege unul altuia dreptul la libertate. În antichitate se spunea că sclavii (oamenii neliberi) trebuie să existe pentru protejarea libertăţii celorlalţi; dacă omul liber nu ar fi avut sclavi atunci el însuşi ar fi trebuit să-şi piardă libertatea ocupându-se de lucruri minore. Din fericire visul oamenilor liberi ai antichităţii s-a realizat într-o oarecare măsură astăzi. Obiectele au ajuns să lucreze singure, roboţii de astăzi pot face mare parte din activităţile care erau în trecut destinate sclavilor.

Omenirea nu mai are nevoie de războaie care să aducă unei minorităţi posesoare de "talent" militar pradă de război cu care să îşi exercite libertatea. Astăzi e mult mai uşor să organizezi aceste maşini pentru a produce o astfel de pradă care în trecut era obţinută prin jaf militar. Oamenii nu mai au nevoie să se ucidă între ei asemenea animalelor sălbatice care concurează între ele pentru hrană. La ora actuală există destul pentru toţi pe Pământ. Repet: ce ne trebuie este o mai bună organizare. De aceea cred că inclusiv această organizare se poate face paşnic şi nu prin violenţă. Revoluţiile care s-au impus prin violenţă au fost false revoluţii. Fascismul şi comunismul doar au promovat acelaşi model primitiv de cucerire prin jaf cu politica de exterminare a unei părţi din lume. Indiferent cât de revoltător ar fi modul de operare ale autorităţilor de astăzi trebuie recurs la acest acţiunea paşnică, la nonviolenţă.

Este adevărat că reformele sugerate aici nu se pot face dintr-o dată. Simţul democratic al oamenilor nu este suficient de bine ascuţit chiar dacă ei înşişi sunt aceia care simt când democraţia (în doza mai mare sau mai mică cât există astăzi) este în pericol. Politicienii au avut grijă prin măsurile pe care le-au luat să nu permită educaţia legislativă şi politică a cetăţeanului decât de faţadă, în grade mici, pentru a nu bătea la ochi. Este totuşi nevoie de instruire. Lucrurile trebuie făcute cu paşi mici şi siguri.

Indiferent de cât de clară ar părea o astfel de reformă politică în toată lumea, trebuie să accept că doar membrii ţărilor civilizate au resurse umane pentru a trece la un astfel de corp politic. Şi în aceste state sunt destule mentalităţi feudale retrograde la nivelul omului de pe stradă. Însă experienţa politică şi economică a acestor comunităţi este una mult superioară restului lumii. Reflexele democratice ale cetăţeanului sunt bine încastrate în cultura sa socială. De aceea cred că cu puţină educaţie politică ce ar trebui inclusă în şcoală ca disciplină obligatorie o astfel de reformă politică se poate realiza într-un viitor apropiat.

Fie o şcoală specială, fie un examen sau o serie de examene care ar da dreptul de vot pot decide cine este apt pentru implicare politică şi cine nu. Indiferent de opţiune este cert că educaţia politică trebuie să stea pe locul 3 în topul materiilor ce trebuie studiate după învăţarea socotitului şi cea a limbii. Astăzi o astfel de disciplină nu se învaţă deloc şi abia unii "privilegiaţi", viitori înlocuitori ai politicienilor o pot studia. Fireşte, informaţii despre funcţionarea organismului politic al statului se pot găsi la bibliotecă însă sistemele de învăţământ sunt destul de abil făcute pentru a-l obosi pe elev în aşa fel încât să nu-şi mai dorească să mai studieze ceva în plus faţă de ceea ce învaţă pentru specializarea sa în viitoarea carieră. Este mai comod pentru acei paraziţi să aibă cetăţeni needucaţi în materie de politică pentru a-şi păstra propriul statut parazitar.

Se poate susţine că în anumite locaţii de pe glob aceste reforme nu se pot realiza decât într-un viitor mai îndepărtat. De exemplu România are astăzi cetăţenii împărţiţi în două: unii care fac faţă rigorilor industriale moderne şi unii care trăiesc încă în Evul Mediu. Responsabilitatea politică a acestora din urmă este zero. Chiar şi ocupaţiile tradiţionale feudale sunt abandonate pentru activităţi periferice sau infracţionale. Acesta este şi motivul pentru care neimplicarea în stilul lor de viaţă după modelul de mai sus nu poate da roade. Practic ei nu mai sunt băştinaşi la fel cum teritoriile arabe sărace nu mai sunt în această situaţie. Influenţa nefastă a capitalismului sălbatic şi-a făcut efectul. Ceea ce trebuie făcut este echilibrarea acestor zone cu restul. În aceste zone trebuie investit educaţional. Copiii născuţi în aceste zone sunt defavorizaţi. Ei constituie materia primă pentru viitorii terorişti şi infractori periculoşi. Dacă societatea stă cu mâinile în sân şi mai ales, cu capul în nisip prefăcându-se că nu vede, va plăti mai târziu pentru acest lucru. Statul trebuie să renunţe la politica lui "ţara te vrea prost". Ei înşişi vor trage societatea în jos dacă nu se iau măsuri urgente de civilizare a lor.

Politicienii suntem noi. Noi înşine trebuie să ne organizăm viaţa.

2008-02-29T03:24:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Aşadar, având în vedere neajunsurile occidentale feudale şi reacţia la aceste neajunsuri, reacţie acumulată din generaţie în generaţie, din tată în fiu, omul de rând chiar ar prefera să împartă egal bunurile comunităţii. Numai cei cu "instinct" politic au astfel de intenţii mafiote asemenea celor din exemplul de mai sus. Generozitatea omului de rând există realmente. Problema poate fi însă dată tocmai de această generozitate excesivă care poate degenera în slăbirea statului. Un astfel de consum excesiv al bunurilor acumulate poate trage comunitatea în jos. Totuşi am mare încredere în capacitatea omului contemporan occidental de a-şi administra proprietatea la fel cum o face la nivel de familie. Riscul unei politici exclusiv de stânga este alimentat şi de resentimentele avute faţă de clasele superioare bogate. Însă în momentul în care va înţelege că dizolvarea economică a acestora prin politici de extremă stângă înseamnă dizolvarea întregii societăţi el va şti şi va înţelege faptul că patronul este un partener social şi nu un exploatator. Dacă se întâmplă să fie doar un exploatator atunci sistemul este cel care suferă de imaturitate neavând pârghiile limitării libertăţilor prea mari luate de un astfel de om. Din păcate există şi astăzi destui astfel de patroni care apelează la mijloace neortodoxe fie din inconştienţă fie din o prea mare lăcomie. Oricum aceste neajunsuri nu îi afectează statutul important pe care acest gen de om îl are în comunitate. Ceea ce îi trebuie şi lui şi societăţii este un cadru legal mai bine pus la punct acolo unde acesta nu funcţionează fapt care trezeşte astfel de reacţii din partea cetăţeanului.

Dar, în principiu acesta ştie la fel ca oricare altul să îşi dozeze cheltuielile şi să nu facă risipă. Dacă i se va inocula ideea că statul este tot un fel de familie a sa el va putea fi la fel de cumpătat cum este cu fondurile propriei familii. Fireşte, rămâne sarcina educaţiei, a şcolii să-l facă pe om să simtă societatea ca o familie. Sunt sigur că ştie să îşi redistribuie fondurile comunitare la fel cum o face la nivel microcomunitar, la nivel de familie. Sunt sigur că ştie că dacă va avea un an mai slab nu se va aventura în cheltuieli excesive. Experienţa familială personală i-a arătat în ce mod se folosesc finanţele comunităţii. Dimpotrivă, după cum am arătat anterior risipa şi cheltuielile exorbitante sunt făcute tocmai de politicieni. Dacă cetăţeanul are tendinţa să risipească şi să se comporte ca un tiran financiar acest lucru se datorează tocmai exemplului pe care îl ia de la politicieni şi dorinţei lui de a ajunge în locul lor.
Aici este în fiecare câte ceva de schimbat. Influenţa secolelor trecute şi a politicilor opresive şi-au pus amprenta în mod distructiv asupra sufletului omenesc. Însă omul şi viaţa în general are o putere incredibilă de a se regenera şi de a se vindeca. Inclusiv deşteptarea cetăţenilor şi situaţiile ciudate ce decurg de aici sunt elemente de presiune ale reformei societăţii. Trebuie să ne înţelegem propriile noastre porniri egoiste şi politicianiste şi să le temperăm. În caz contrar societatea industrială tinde spre autodistrugere. Politicienii sunt slăbiciunea noastră propria noastră nevoie de a le lua locul, propria noastră nevoie de orgie militară. Dacă renunţăm la a pune în act propriile noastre porniri tâlhăriste inconştiente în mod brut ca astăzi, fapt pe care oricum îl dezavuăm, renunţăm la însuşi piedestalul pe care se află cocoţaţi ei. Nu înseamnă fireşte că aceste porniri trebuie corectate feudal, inhibate, ci doar că ele îşi pot găsi exprimarea prin alte canale decât acesta al spectacolului politic infect de astăzi. Acest lucru este un exerciţiu de civilizaţie. Eu pariez pe forţa omului contemporan de a respinge jaful social cu naturaleţe şi din fire.

Societatea contemporană occidentală s-a săturat şi de acest peisaj. Practic au apărut foarte mulţi oameni cu acest "talent" de viitor potenţial tiran sau lider. Omul contemporan este mult mai atent şi mai inteligent decât cel din trecut. Aparatul oligarhiei politice de asimilare a posibililor revoltaţi nu îi mai poate converti pe toţi în starea de tiran cu resorturile specifice societăţii actuale. Practic după modelul cererii şi ofertei care guvernează orice schimb comercial şi orice negociere, abilităţile politice ale cetăţeanului sunt mult mai mari şi devin din ce în ce mai mari pe măsura dezvoltării societăţii a inteligenţei sale indispensabile pentru cerinţele vieţii în societatea industrială. Dacă în trecut astfel de oameni erau absorbiţi în sistemul politic oligarhic practic astăzi acest sistem nu are capacitatea de a-i absorbi pe toţi. De aceea următoarea mişcare a organizării sociale este aceea de ceda înapoi cetăţenilor puterea politică luată în sistemele politice din epocile trecute. Dacă în aceste timpuri se poate spune că statutul privilegiat al politicianului este dat tocmai de raritatea lui, de talentul său unic "de a face ordine", astăzi oferta publică este mult mai mare. Rezultatul nu poate fi decât scăderea naturală a statutului acestui om, a valorii lui după modelul oricărei oferte ridicate care face să scadă valoarea produsului. Asta înseamnă că politicianul trebuie dat frumuşel jos din maşina lui blindată şi coborât în stradă între oameni. Statutul său actual este unul care indignează iar dacă nu se conformează acestei proceduri riscă să ducă această indignare la extremă.

Tâlhăria de profesie este o reacţie la această imposibilitate de asimilare a urgiei revoltiste convertite în funcţie politică aşa cum există în profesia de politician. Ea nu mai poate fi satisfăcută după acest model fapt ce a condus la un alt tip de manifestare. Avem de a face cu un alt tip de revoltă de genul celei de la vechea revoluţie franceză. Terorismul este cea mai radicală dintre aceste tendinţe. Iar fondurile cu care este alimentat vin chiar din spaţiul occidental împotriva căruia terorismul se manifestă primordial. Autodistructivitatea occidentală este o consecinţă directă a revoltei politice convertite astfel. Însă există şi reacţii paşnice de nesupunere civică cărora li se face o imagine de huligani. Dar tot ce ei fac este faptul că refuză orice obedienţă politică şi protestează împotriva corpului politic mondial. Hărţuiţi de forţele de ordine lor li se dă imaginea unor vechi bandiţi sau piraţi care atacă comunităţile în scop de orgie militară. De cele mai multe ori această imagine este doar un produs massmedia care primeşte resturile festinului politicienilor şi le acceptă punctul acestora de vedere. Politicienii trebuie să înţeleagă că s-a terminat cu şmecheria. Există destui oameni care nu pot fi fraieriţi niciodată.

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Etapa roboţilor şi ciberneticii trebuie să aducă o relaxare a presiunilor sociale exercitate asupra cetăţeanului

2008-02-29T03:22:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Nu ştiu dacă omul este bun de la natură şi corupt de societate. Ştiu însă că sălbăticia are raporturile sale de autoreglare si echilibru. Pierderea unui membru al grupului atacat şi devorat de prădători este compensată de câteva zile de linişte şi relaxare în timp ce prădătorii îşi fac siesta. Din păcate capitalistul nu se mai opreşte să îşi facă siesta. Deşi are tot ce îi trebuie, deşi are hrană, deşi are partener sexual şi o viaţă înainte spiritul corporatist este incapabil să se mai oprească. Mânat de ambiţii imperialiste magistrale el îşi doreşte crearea de noi piramide, de viaţă veşnică prin înmormântarea în ele şi de uimirea muritorilor. El îşi doreşte să fie un rege răsfăţat şi restul lumii să îl slujească şi să îi îndeplinească toate dorinţele indiferent cât de excentrice ar fi. Dominat de fixaţii infantile profunde corporatistul e în stare să sacrifice multe pentru a/şi pune în practică ambiţiile.

Etapa industrială nu îl mai obligă pe om să devină şi mai productiv deoarece s-a dovedit că acesta poate deveni cu adevărat periculos şi se poate angaja în proiecte sociale extrem de periculoase odată ce scapă de sub biciul terorii sclavagiste. Sclavul industrial este manipulat să devină mai productiv. Pe moment lucrurile par în regulă. El este închistat în munca lui, nu comunică, nu este nici nemulţumit nici nesatisfăcut însă în el se încing cu fiecare oră, cu fiecare zi ce trece aburii răzbunării antisociale. Cultura viselor Hollywood, activităţile sportive sau marile meciuri nu mai sunt suficiente pentru a-i prelua şi satisface furia. Omul contemporan se simte păcălit de firma care i-a vândut maşina promiţându-i o droaie de femei după el. Prin această păcăleală el se simte păcălit în aceeaşi măsură de tv. ,de vorbele măreţe ale politicienilor, de dragoste, de raiul religiei. Deocamdată sporadic mai ia câte o armă şi trage la întâmplare într-un hipermarket. Însă răzbunarea sclavului este cu adevărat imprevizibilă.

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Angoasă în civilizaţie: o problemă mai veche

2008-02-29T03:20:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Societatea consumistă guvernată de economia de piaţă este una dintre cele mai bune din câte au existat. Este însă absolut prostesc să credem că ea ar fi absolut ideală şi că cel care se îndoieşte de perfecţiunea ei are în vedere centralismul, monopolismul şi artificialismul economiei de tip comunist. Autorităţile au insistat pe această falsă dilemă iar cei care au un punct de vedere critic faţă de capitalismul occidental aveau şansa să fie etichetaţi drept comunişti pe timpul războiului rece sau ca terorişti mai nou. Iată un mod foarte abil de a scăpa de unele poziţii bâzâitoare la adresa „bunului mers” al societăţii capitaliste.

Romantismul ce domină spiritul occidental de 200-300 de ani cu puseele sale de evadare din civilizaţie, cu turismul şi gustul pentru exotic, pentru nonoccidental sunt realităţi ale spiritului occidental. În el se vede o lehamite pentru valorile şi realităţile culturii tehnologiei occidentale. Civilizaţia pare că începe să se spargă sub propria greutate. Fiecare vrea să evadeze din ea fie că e profitor de pe urma ei fie că e semisclav al ei. Doar emigranţii naivi şi seduşi de ţara făgăduinţei occidentale îşi pun la bătaie cu entuziasm sănătatea lor fizică şi psihică congenitală, specifică spaţiilor de origine pentru a se integra în ea. Urmaşii lor direcţi vor resimţi teribil însă această dezrădăcinare şi se vor arunca în aer în atentate cu bombe. Cât timp irosit! Câtă muncă negândită aruncată pe apa sâmbetei! Iată cum, în lăcomia lui oarbă capitalismul ajunge să plătească pe termen lung mai mult decât ar fi făcut-o dacă ar fi fost mai ponderat. Iată cum intervenţia armată pentru petrol în Irak a condus de fapt la creşterea explozivă a preţului acestuia şi nu la scăderea lui aşa cum se spera!

Asemenea strămoşului său Sisif, omul de rând occidental merge la vot mereu şi mereu, îşi pune speranţe mereu şi mereu în politicieni şi este mereu şi mereu dezamăgit de ei. Viaţa lui rămâne la fel, sistemul la fel însă la fiecare alegeri i se dă iluzia că va schimba din temelii lumea. Politicianul cu zâmbetul său şarmant este manechinul sistemului care îl face pe omul de rând să cumpere în continuare serviciile sistemului. O birocraţie fără finalitate concretă a votului este în măsură să îi ridice moralul să îl convingă pe mai departe să meargă la muncă şi să alimenteze sistemul cu truda sa.
Votul lui este folosit de fapt împotriva lui. Dacă va vrea să nu se mai supună regulilor, dacă vrea să rupă contractul cu societatea i se va atrage atenţia că e în minoritate, că majoritatea a votat astfel deşi o astfel de întâmplare o poate avea majoritatea însăşi dar în perioade diferite de timp. În România lucrul ăsta s-a văzut cel mai clar. Deşi s-a votat de mai multe ori împotriva comunismului, deşi a fost o aşazisă revoluţie şi deşi au existat proteste de stradă totuşi vechii comunişti au rămas la conducerea statului şi majorităţii instituţiilor. Ascunşi printre dosare şi hârtii aceştia şi-au văzut în continuare de drum impasibili faţă de spiritul străzii.

Hollywood-ul îi oferă o loterie afectivă specială. Vei vedea în filmele făcute aici şi politicianul erou (nou) pe lângă cel corupt (vechi). Vei vedea personaje negative în persoana alcoolicilor şi drogaţilor. Vei vedea visul american prin excelenţă, cum un amărât marginal ajunge model, cum se îmbogăţeşte subit. Filmul holywoodian arată excepţia în diferite domenii de activitate ceea ce loteria face în fapt. Pentru simplul fapt că este redată amănunţit excepţia loteriei şi a poveştilor gen Hollywood sunt percepute ca reguli şi nu ca excepţii neglijabile. Iată un mod teribil de manipulare în masă pe care cea mai abilă agenţie de publicitate din lume Hollywood-ul o realizează către clientul său cel mai fidel şi cel mai generos: guvernul SUA. Vei vedea în filmele Hollywood cum variantele dorite de guvern asupra diferitelor evenimente ale istoriei sunt susţinute de linia filmului şi cum evenimentele derulate din film ţi se vor imprima pe retină ca nişte probe evidente ale acelor fapte. Este incredibil însă şi astăzi sunt oameni care cred ca filmele de gen Hollywood sunt un fel de transmisii foarte bune în direct ale televiziunilor.

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Cultura robului este ridicată la rang de virtute socială deşi pe termen lung ea are consecinţe teribile în plan psihopatologic

2008-02-29T03:17:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Cultura muncii şi a îmbogăţirii prin muncă asiduă promovată de spiritul (creştin) protestant al occidentului pare un adevărat simptom în epoca roboţilor viitorului. Uşurinţa vieţii promovată de tehnologia viitorului va scoate la iveală depresii nemaivăzute atunci când sclavul de astăzi orbit cu raiul fericirii eterne al consumului nu va mai avea ce să pună în loc. Maşinile îi vor înlocui activitatea zilnică de astăzi care îl mai motivează cumva. Însă în viitor acest tip de motivaţie psihică va dispărea şi în loc vor rămâne sechelele prezentului (nostru) şi al trecutului.

Munca nu este o activitate nobilă dar poate deveni nobilă dacă este făcută din plăcere, cu pasiune. În acest caz ea devine o joacă în toată regula iar activitatea făcută din plăcere este foarte asemănătoare cu jocul pe care copilul şi animalele îl practică pentru a-şi consuma surplusul de energie. Fireşte că după mii de ani de muncă asiduă de care nu au scăpat nici stăpânii şi nici sclavii o activitate oarecare poate să fie realmente o binecuvântare. Însă se poate trece foarte uşor către limita opusă unde excesul de muncă poate continua dezumanizarea. Sistemul social trebuie să aibă grijă să nu mai preseze omul contemporan pentru randament superior. Statul trebuie să îşi ia în serios limitarea abuzurilor subordonării la care este supus omul de rând şi asta cât mai repede posibil.

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Politicianul este risipitorul, nu cetăţeanul

2008-02-29T03:15:00.001-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Principala mea nemulţumire la adresa politicianului este aceea că o bună parte din resurse sunt folosite aiurea, că fondurile comunităţii sunt în bună parte artificial redirecţionate pentru îmbunătăţirea imaginii lui însuşi, în scopul realegerii sale la următorul scrutin electoral. Casta politică mediază această dinamică. Maketingul politic este motorul funcţionării sale. Campania electorală şi votul acordat de cetăţeni este autoritatea prin care el este investit în a jongla cu aceste politici. În cazul în care nemulţumirile sociale sunt mai mari politicianul este acela care intervine cu măsuri mai de stânga. Dar dacă el reuşeşte prin diferite mijloace să reîntoarcă mai puţin, adică să consume mai puţin din rezervele statului atunci se poate spune că are abilitate de negociator. Dacă şi după acest "praf în ochi" aruncat funcţionarului statului el reuşeşte să îşi primească încă odată voturile cetăţenilor atunci se poate spune că este un politician bun. Adică suficient de viclean pentru manipularea publicului.

Rezervele bugetare pentru care se bat politicienii nu sunt cunoscute, nu le este făcută publică valoarea. În felul acesta negocierea este favorabilă politicienilor. Căci dacă aceste fonduri nu sunt făcute publice atunci cine le mai verifică? Sau, în situaţia în care gradul de corupţie al acestora este unul foarte ridicat, cine mai poate garanta că ei nu îşi bagă mâinile adânc în aceste fonduri? Sau cine garantează că aceia care îi verifică pe politicieni nu recurg la inginerii procedurale pentru a împărţi "profitul" cu cei pe care ar trebui să îi sancţioneze?

Oricum ar fi, politicianul se află într-o continuă campanie publicitară. Tot ce caută el este imaginea şi se lansează într-o cursă contracronometru cu adversarii săi pentru a-şi îmbunătăţi această imagine. Tot ceea ce contează este un zâmbet de efect, o promisiune iluzorie şi mincinoasă la care se adaugă toate elementele de marketing poleite fără acoperire cu concepte sociologice care să dea impresia că ceea ce se face se face în mod ştiinţific, oficial. Scena politică este astfel un simplu circ de clovni. Trist este faptul că ei decid viitorul nostru pe când noi credem că doar ne fac să râdem. Cu cât aceşti clovni se dau mai tare peste cap şi cu cât sunt mai penibili cu atât nevoia publicului imatur de spectacol este satisfăcută. Preţul plătit este însă unul inestimabil iar biletele se plătesc la final. Încă ceva: cetăţeanul nu ştie asta.

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Cetăţeanul acceptă faptul că taxele şi impozitele sunt măsuri indispensabile societăţii civilizate

2008-02-29T03:13:00.001-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

În situaţia actuală politicianul este un negociator. El negociază bugetul luat de la întregul număr de cetăţeni implicaţi în producţia de bunuri de consum şi redistribuie aceste bunuri în societate. Oare negocierile acestea între diferitele sectoare ale societăţii nu se pot realiza direct de către membri societăţii fără implicarea politicienilor? O altă posibilă obiecţie la adresa liberei configurări a bugetului de către cetăţean ar putea fi pericolul scăderii dramatice a valorii produsului intern brut nu din cauză de proastă gestionare ci din cauze naturale, catastrofe, crize energetice etc. Astfel de fenomene ar conduce la anularea scheletului acestui buget, la anularea fondurilor minime necesare pentru păstrarea echilibrului în societate. Însă trebuie subliniat că dacă o astfel de catastrofă economică se întâmplă atunci nici măcar organizarea oligarhică actuală nu poate rezolva această criză. Serviciile secrete şi întregile forţe armate nu ar putea sau chiar nu ar vrea să rezolve o astfel de criză. Practic un crack economic ar întoarce societatea către grade inferioare de evoluţie. Însă această regresiune se poate realiza în orice alt context dacă aceste condiţii se reunesc.
Apariţia statului asistenţial este semnul apariţiei mentalităţii industriale. Statul intervine cu măsuri de protecţie pentru minorităţi de orice fel. Aceste măsuri necesită dislocarea unor fonduri şi orientarea lor pentru sprijinirea acestor minorităţi. Fie că vorbim de discriminare pozitivă, prin care unor membri ce aparţin unor minorităţi etnice li se acordă privilegii de pătrundere şi avansare în ierarhiile publice, fie că vorbim de ajutoare financiare acordate şomerilor, persoanelor cu handicap fizic sau altora de acest gen ele primesc ajutoare. Statul a depăşit acel stadiu feudal prin care cei care nu contribuie activ la produsul intern trebuie eliminaţi sau ignoraţi. Poate speriat de teoriile revoltiste şi utopice ale marxismului statul capitalist dezvoltat a recurs la aceste modele de protecţie socială. Cu o parte din influenţă venită din zona empatiei naturale faţă de semeni şi cu o altă parte venind din acuzaţiile de exploatare ale marxismului, capitalismul a condus la acest model admirabil al statului asistenţial. Rezultatele nu au întârziat să apară şi echilibrul social este cel mai important dintre ele. Dar, pe termen lung, cei care vor fi fost ajutaţi de stat să se ridice şi să supravieţuiască demn în societate cu handicapul lor de minoritari se vor implica ei înşişi în procesul economic şi vor face faţă specializării ridicate de care are nevoie munca industrială. Iată că statul a renunţat la reflexul feudal de a păstra un nivel intelectual şi moral scăzut cetăţenilor (dar cu productivitate agricolă exclusivă) în favoarea unor astfel de nivele intelectuale ridicate dar cu productivitate economică industrială diversă.
Taxele şi impozitele trebuiesc preluate de la cei care sunt activi în câmpul societăţii şi reîmpărţite înapoi în societate. Acest lucru este modul de funcţionare al oricărei societăţi. Comunitatea devine asemenea unui motor unde activitatea unei părţi o stimulează pe cealaltă şi o determină să funcţioneze şi să le stimuleze la rândul ei pe celelalte. În felul acesta membrii inactivi economic ai societăţii sunt ajutaţi de cei activi. Inclusiv lumea animală atestă acest tip de ajutor. Una dintre cele mai de succes comunităţi din lumea animală, cea a leilor nu aruncă afară din ea pe membrul care a suferit o afecţiune ci îl lasă să se alăture grupului la împărţitul profitului urmat vânătorii. În felul acesta atunci când îşi va relua abilităţile va putea să reîntoarcă această generozitate către alţi posibili membri aflaţi în aceeaşi situaţie. Dacă nu ar trăi în grup, leul nu ar fi atât de puternic pe cât este în Africa. Practic acesta este principiul de succes al asigurărilor sociale folosit pe scară largă astăzi.
În acelaşi fel societatea umană trebuie mai întâi să sprijine formarea celor care încă nu au dobândit cunoştinţe şi tehnică în producerea de bunuri, pe cei care au făcut-o anterior sau pe cei a căror muncă îşi va arăta roadele abia mai târziu. Prin pensia acordată bătrânilor sau prin educaţia copiilor societatea umană face în bună măsură acest lucru. Nu profitul economic este elementul decisiv care conduce la acest lucru deşi în ansamblu acest profit general nu lipseşte. Elementul decisiv este însăşi societatea umană, faptul că oamenii sunt făcuţi să trăiască împreună să comunice şi să împlinească umanitatea pe Pământ şi în Univers. Individul izolat nu înseamnă nimic fără restul semenilor săi pe care trebuie să îi ajute şi să îi facă parte din comunitatea lui. O comunitate cu miliardari izolaţi pe de o parte şi cu muritori de foame pe de alta este o comunitate erodată, nesănătoasă, unde conflictele sociale grave mocnesc.
Omul contemporan înţelege acest lucru fără implicarea politicienilor şi acceptă acest mers al societăţii în mod natural. Iată că nu este nevoie de ei pentru a-l forţa pe cetăţean să devină uman pentru că el însuşi este astfel şi el însuşi va şti (dacă va fi lăsat) să continue politica statului asistenţial de astăzi. Impozitele plătite în comun se reîntorc la cetăţean şi el vede acest lucru. Obiecţia cum că fără autoritate politică oligarhică cetăţeanul ar refuza să mai plătească el însuşi impozite şi să mai ceară impozite de la cei mai înstăriţi ca el aşa cum funcţionează statul azi sub comanda corpului politic oligarhic este una absurdă, bazată pe impresia politicianului că ar conduce o societate feudală. Uneori însuşi propriul său statut îl face să creadă acest lucru în mod naiv şi involuntar. În realitate omul de rând îşi pretinde în fiecare clipă dreptul de a se apropia financiar de elitele economice, de cei bogaţi. Este absurd prin urmare să se creadă că, dintr-o dată, el şi-ar pierde această cerinţă naturală fără să mai perceapă impozit de la acestea.

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Cetăţeanul îşi poate "vota" singur bugetul fără implicarea politicienilor

2008-02-29T03:11:00.001-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Evoluţia socială depinde de modul în care sunt investite şi reinvestite resursele societăţii indiferent de organizarea sau de gradul său de dezvoltare. În funcţie de modul în care se investesc aceste resurse statul are două tipuri de politică: cea de stânga şi cea de dreapta. Cea de stânga se caracterizează prin consumarea resurselor, prin creşterea imediată a nivelului de trai al majorităţii cetăţenilor, prin impozite mai mari luate în special de la cei cu venituri mari. Cea de dreapta de obicei constă în stagnarea nivelului de trai al majorităţii şi creşterea sa doar în cazul unei minorităţi, al unei elite economice. Resursele sunt păstrate, reinvestite iar impozitele sunt mai mici. Cetăţeanul luat ca individ face acest lucru el însuşi cu veniturile familiei sale la un nivel microsocial. În timpul sărbătorilor de Crăciun sau ale altor evenimente el devine mai generos, împarte cadouri, cheltuieşte mai mult, întăreşte legăturile cu membrii familiei şi cu prietenii iar în timpul anului este mai reticent, mai economicos. Politicile de stânga sau de dreapta aplicate la nivel macrosocial şi pe termen mai lung sunt cam la fel. Cele două modele politice nu sunt absolut opuse, ele se completează unul cu altul. De exemplu nu poţi să fi generos cu familia şi prietenii dacă nu ai economisit suficienţi bani restul anului.

În acelaşi fel politicile de stânga ale statului pot conduce la stagnare şi învechire deci la scăderea nivelului de trai dacă nu sunt dublate de politici de dreapta care să le echilibreze. Aşa s-a întâmplat cu comunismul care, cu toate că susţinea politici de stânga şi a operat deposedarea bogaţilor de bunuri (naţionalizarea), a condus la un nivel de trai al majorităţii cetăţenilor inferior capitalismului care apela la politici de dreapta. Deşi a adâncit teribil diferenţele sociale dintre bogaţi şi săraci totuşi majoritatea cetăţenilor sistemului capitalist avea un nivel de trai ridicat faţă de cel socialist. Aceste diferenţe aveau doar criterii politice în timp ce restul cetăţenilor implicaţi în economie aveau statut social oarecum asemănător în ceea ce priveşte accesul la mărfuri. Însă ura lor faţă de capitalişti a ajuns propagandă simplă şi formală, făcută rutinat. Politicienii comunişti înşişi aveau comportament capitalist, cu cumpărături făcute în Occident, cu hobbiuri tipic capitaliste şi cu comportamente de patroni aroganţi.

Iată că egalitatea între oameni nu poate exista aşa cum nu există nici între animale. Unii sunt mai performanţi decât alţii iar succesul lor determină succesul întregii comunităţi. Faptul că sunt mari posesori de bunuri este însăşi recompensa faptului că aceşti oameni trag nivelul de trai al restului cetăţenilor după ei. Însă aplicată sălbatic această stare de fapt poate degenera în scopuri extreme după cum am văzut în analiza progresismului orb. De exemplu o politică de dreapta poate conduce la întărirea financiară a statului, la creşterea rezervelor valutare şi de mărfuri în general. Chiar dacă valoarea impozitelor este mai mică faţă de valoarea celor din politicile de stânga aceste fonduri nu se reîntorc la societate spre consum ci rămân la rezerva de stat. Însă acest fapt conduce la nemulţumiri sociale, la proteste de stradă deoarece se adânceşte diferenţa dintre cele două mari clase. Pe de altă parte, după cum am spus, politici de extremă stângă conduc la creşterea birocraţiei şi la stagnare economică şi chiar decăderea nivelului de trai.

Dincolo de aceste fluctuaţii provizorii bugetul trebuie să rămână pe un schelet stabil. Această stabilitate trebuie să reflecte aportul fiecărei părţi din societate la menţinerea echilibrului său general. Adică este necesar să nu existe discrepanţe bugetare colosale. La ora actuală în ţările mai puţin dezvoltate şi în cele foarte slab dezvoltate există discrepanţă între un salariu oferit unui oficial şi altul oferit unui muncitor marginal de câteva zeci şi chiar sute de ori. Acest gen de discrepanţe se pot justifica doar dacă vin din sectorul privat. Adică un patron al unei firme de succes, care îşi ocupă tot timpul cu afacerile are tot dreptul să aibă salariul pe care îl are. Însă dacă acest lucru se întâmplă la nivelul salariilor din bugetul de stat acest fapt este o crimă. Şi în acest caz aici există un top al importanţei muncii fiecăruia însă discrepanţa nu trebuie să fie atât de mare. Acest tip de secretomanie privind votarea şi stabilirea bugetului de stat rezidă tocmai în marile discrepanţe între salariile diferitelor sectoare ale comunităţii. Dacă salariul unui agent al unui serviciu secret ar fi făcut public s-ar putea să apară presiuni din partea cetăţenilor. Aici intervine politicanul cu numerele sale de magie pentru a ascunde mecanismele de împărţire a acestui buget după interesele lor oligarhice. Cu atâtea (de)servicii secrete şi forţe de securitate care trăiesc cu impresia că sunt un fel de câini la turmă şi unde comunitatea nu le cunoaşte activitatea şi, deci, nici valoarea salariilor, este clar că o astfel de discrepanţă nu are cum să nu existe astăzi din păcate contrar acestui spirit.

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Disoluţia puterii legislative: alt sofism tipic al gândirii oligarhiei politicianiste pentru a nu lăsa puterea în mâna cetăţenilor

2008-02-29T03:09:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Nu putem oare simplifica aceste proceduri pentru a-i obliga pe cei ce moţăie prin parlament să facă şi ei ceva util pentru societate şi nu doar pentru firmele la care sunt acţionari? În orice caz buna lor credinţă în materie de legi este clar compromisă. Mai întâi pentru că legile bune nu se fac aşa din propria lor iniţiativă ci ca urmare a respectării spiritului Constituţiei respectivei comunităţi. Ori aceasta este opera unor elite care nu este necesar să fie neapărat compusă din politicieni iar cetăţenii o votează tocmai pentru că îi respectă spiritul. Apoi legile pe care ei le trag de păr spre a încălca această Constituţie (destule şi ele la număr) sunt împotriva comunităţii, dovedesc o reaintenţie şi se revizuiesc tocmai ca urmare a protestelor străzii. În toate aceste cazuri tot cetăţeanul este cel care legitimează funcţionarea lor. Dacă el este criteriul cel mai important atunci de ce nu i se dă direct cetăţeanului pârghiile procesului de formare a acestora? Se poate răspunde cu afirmaţia că el însuşi nu ştie să îşi ia această putere. E adevărat. Trebuie să înveţe să işi ia această putere înapoi după mii de ani de când i-a fost furată. Nu este mare lucru. Însă îi trebuie un pic de dibăcie pentru această iniţiativă.

Fireşte că aici apar câteva obiecţii pe care le pot anticipa din modul în care politicienii gândesc şi manipulează. Una dintre aceste obiecţii se referă tocmai la posibilitatea de discutare a oricărei reglementări constituţionale, la nerespectarea ei din pricina votării directe a posibilei majorităţi a însele prevederile sale. Adică la respingerea oricăror legi şi reglementări înscrise pe termen lung în comportamentul comunităţii. Cumva această obiecţie este vecină cu aceea a tâlhăriei.

Aici însă apare un sofism extrem de tendenţios folosit de adepţii sistemului de oligarhie politică actuală. Se spune că omul de rând nu este capabil să îşi ia soarta în mâini deoarece nu are conştiinţa democraţiei, nu înţelege spiritul constituţiei şi nu doreşte să o respecte. Mai întâi pot observa faptul că nici politicianul nu ar face-o dacă nu ar exista constrângerile specifice. Dar dincolo de asta pot să observ că atunci când se judecă lucrurile bune făcute de politician acest sistem procedural limitativ este acceptat în discuţie însă atunci când aceleaşi lucruri se arată că pot fi făcute de însuşi cetăţean se elimină din discuţie acest sistem. Practic cetăţeanului i se expropriază o calitate. O asemenea abordare este identică cu plasarea sa în Evul Mediu. Dacă îl imaginezi ca pe un medieval, aşa cum îşi doreşte în sinea lui politicianul, este clar că cetăţeanul este incapabil să aibă spirit modern. Dar dacă îi păstrezi acest cadru, dacă nu îi dai voie să lovească în autoritatea constituţiei şi îl obligi să o respecte atunci fireşte că respectiva obiecţie dispare. Mai întâi pentru că textul constituţiei comunităţii ar putea foarte bine rămâne în picioare la fel cum este în picioare inclusiv pentru casta politică actuală în momentul în care cetăţeanul ar fi familiarizat cu procedurile legislative şi ar înţelege neregulile şi pericolele pe termen lung care ar reieşi din nerespectarea acestora şi rezolvările de probleme pe care ele le produc în comunitate.

Trebuie să fim foarte atenţi la modul în care oligarhia politică actuală se leagă de lucrurile decisive ale democraţiei, de modul în care ea şi le însuşeşte şi le proclamă ca definitorii. Pentru că în realitate acestea pot exista şi fără ea. Am arătat mai sus exemplul cu societatea civilă care, fără nici un alt "ajutor democratic" din partea politicienilor ci chiar cu împotrivirea lor ei, poate face presiuni asupra factorului politic spre corectarea unor legi neconstituţionale şi inumane. Ei pot fi făcuţi să anuleze o anumită lege sau prevedere care încalcă spiritul constituţiei tocmai de către vocea străzii. Aşadar sunt sigur că strada din spaţiile ţărilor civilizate ştie să păstreze acelaşi cadru procedural şi legislativ sănătos unde constituţia este recunoscută ca lege supremă iar legile organice ca legi secundare care aplică acest spirit al ei în cazuri particulare. Repet: nu este nevoie de o oligarhie parazită pentru aplicarea acestui spirit. În Statele Unite juraţii pot fi oameni de pe stradă, iar simţul lor democratic şi legislativ nu este alterat din moment ce funcţionează. Înşişi politicienii actuali, cu toate petele pe care le au pe conştiinţă se bucură de statutul oligarhic privilegiat pentru că omul de pe stradă are vocaţia respectării procedurilor civile.

Probabil că sunt şi vor fi destui oameni încuiaţi la minte care nu înţeleg şi nu vor înţelege ce este actul politic. Dar sunt şi destui oameni în comunitate care chiar trebuie admiraţi pentru că nu s-au mânjit cu mizeria politică actuală. Aceşti oameni sunt adevărata coloană vertebrală a civilizaţiei. Ei ştiu să iasă în stradă şi să protesteze împotriva unei legi periculoase sau care ar proteja interesele mafiote ale politicienilor. Apoi ei, deconspiraţi de vigilenţa unor astfel de cetăţeni bineintenţionaţi, se conformează bombănind. Şi atunci eu vin şi întreb: cine conduce? Nu cumva tocmai societatea civilă este aceea care păstrează standardul sus? Păi dacă tocmai în stradă rezidă adevărata democraţie de ce să mai plătim reprezentanţi pentru a face ceea ce spune strada din natura ei? Doar pentru a pune în practică rămăşiţele feudale din mintea lor? Oare nu costă mai puţin societatea realizarea unor scrutine sau alte proceduri care să ateste voinţa adevărată a străzii în locul celei a politicienilor relativ la însăşi puterea lor de decizie?

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Eliberarea de politicieni nu degenerează în jaf social aşa cum insinuează ei

2008-02-29T00:01:00.001-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Pentru mentalitatea industrială nivelul de viaţă este mult mai ridicat. Cetăţeanul poate avea o viaţă mult mai uşoară decât în epocile clasice ale mentalităţii feudale. Dezvoltarea tehnologiei, roboţii, maşinile cu performanţe inimaginabile în trecut, computerul şi altele, toate acestea au preluat multe din sarcinile omului feudal. De aceea cea mai parte din membrii comunităţii nu sunt implicaţi în producerea de bunuri indispensabile supravieţuirii (hrană şi locuinţe) ci în industrii apărute ulterior, industrii care produc bunuri pe care comunitatea le reclamă şi le consumă după ce nevoia de hrană şi locuinţă a fost deja rezolvată.

Iată că cerinţele cetăţeanului industrial sunt diferite de cele ale cetăţeanului feudal. Dacă feudalul îşi doreşte hrană mai consistentă şi mai diversificată, locuinţă civilizată şi altele câteva, cetăţeanul industrial îşi doreşte celebritatea şi o viaţă de star, lucruri esenţialmente diferite faţă de cele dorite de primul. Iată că teama de jaf social pe care politicienii o invocă drept consecinţă la dispariţia castei lor este total nejustificată pentru mentalitatea industrială. Omul civilizat contemporan preferă să meargă la job în fiecare zi decât să meargă la război şi să ucidă un "duşman" necunoscut. În aceeaşi măsură jaful asupra magazinelor şi depozitelor de bunuri ale comunităţii nu se evită în principal datorită "eficienţei" extraordinare şi indispensabile a forţelor "de ordine" ci tocmai datorită mentalităţii evoluate a spiritului industrial care are destulă demnitate şi destul statut social să îşi permită să cumpere asemenea bunuri fără să coboare la nivel feudal.

Omul de rând nu mai trebuie ameninţat cu arma pentru a i se potoli pornirile tâlhăreşti. El recurge la o viaţă paşnică cu naturaleţe, din convingere, ca o consecinţă a gradului său de civilizaţie. Frustrările sale contemporane ţin mai mult de lucruri secundare, de mofturi personale şi nu de lipsa mijloacelor de bază ale supravieţuirii care determinau jaful social în timpurile trecute. De aceea omul civilizat contemporan va ezita să decline siguranţa sa personală şi stabilitatea sa politică în favoarea tâlhăriei. Îmi dau seama că principala obiecţie la adresa creşterii puterii politice a cetăţeanului pe care eu o propun este tocmai această ameninţare cu jaful social.

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Nevoia sporirii puterii politice a cetăţeanului şi a restrângerii celei a oligarhiei actuale

2008-02-28T23:59:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Sistemul politic actual, deşi este numit democratic totuşi este departe de ceea ce a fost odată democraţie autentică şi de originea cuvântului "democraţie". Aşa ceva s-a întâmplat cu adevărat în Atena antică. Oratorii îşi susţineau punctele de vedere în faţa publicului de pe agora Acropolei iar apoi publicul alegea soluţia. Un astfel de sistem minunat de guvernare a căzut însă ca urmare a atacurilor războinice din partea perşilor sau a altor cetăţi greceşti. Într-adevăr un sistem democratic autentic este fragil în faţa armelor. Oriunde apare necesitatea folosirii acestora dispare şi o parte din libertatea cetăţenilor care este însăşi motorul democraţiei autentice. Iată încă odată de ce mentalitatea industrială nu poate fi implementată în comunităţi cu economie feudală aşa cum politica lui G. W. Bush doreşte.

Rezultatul unei astfel de panorame de coşmar descrise mai sus este acela că majoritatea cetăţenilor sunt incapabili să conducă să se implice politic. Unii sunt foarte înapoiaţi şi chiar primitivi. Inclusiv curentele politice de stânga susţin că omul de rând este "de la natură" incapabil să conducă... Dacă civilizaţia contemporană se doreşte a fi o societate deschisă, o societate a dialogului atunci ea trebuie să facă un efort pentru deermetizarea structurilor sociale. Indiferent de asistenţa pe care statul cel mai civilizat de pe glob il acordă minorităţilor şi defavorizaţilor el rămâne totuşi o entitate eterică, pretutindeni şi nicăieri, ceva cu care cetăţeanul nu se identifică şi faţă de care se simte inferior. Acest lucru este inadmisibil pentru un organism social care se doreşte şi trebuie să fie unul asistenţial. Politicienii sunt ghimpii care împiedică acea identificare naturală şi normală a cetăţenilor cu statul. Nu ştiu dacă ei ar putea fi total înlocuiţi de votul direct ale cetăţenilor pe undeva în lume. Răspunsul stă în fiecare. Însă ştiu sigur că puterea lor trebuie limitată drastic.

În timpul revoluţiei franceze cedarea de către politician a unor privilegii politice direct către cetăţean era un câştig imens. Cu toate experienţele teribile de atunci practic cetăţeanului i se aducea la zi forţa sa politică relativ la libertăţile economice şi culturale câştigate ca urmare a revoluţiei tehnologice realizate anterior. Pentru acel timp revoluţia franceză a fost într-adevăr o revoluţie culturală a Occidentului. Însă în acel moment civilizaţia industrială era totuşi abia la început. Din păcate raportul puterii politice în ecuaţia politician-cetăţean a rămas la fel astăzi când practic societatea occidentală a ajuns la un nivel industrial avansat. Conform acestui ritm cetăţeanului îi mai trebuiesc cedate prerogative politice, îi mai trebuiesc cedate procente din putere în această ecuaţie. Practic astfel de măsuri de reformă politică presupun o realiniere o readucere la zi a datelor respectivei ecuaţii politice la fel cum revoluţia franceză a făcut-o la timpul ei. Cred că din cele arătate mai sus şi din cele ce încă voi mai spune pe parcursul acestui text se văd toate punctele slabe ale politicianului relativ la spiritul contemporan şi nevoia acută de realizare a acestei reforme.

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Nevoia sporirii puterii politice a cetăţeanului şi a restrângerii celei a oligarhiei actuale

2008-02-28T23:57:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Rezultatul unei astfel de panorame de coşmar descrise mai sus este acela că majoritatea cetăţenilor sunt incapabili să conducă să se implice politic. Unii sunt foarte înapoiaţi şi chiar primitivi. Inclusiv curentele politice de stânga susţin că omul de rând este "de la natură" incapabil să conducă... Dacă civilizaţia contemporană se doreşte a fi o societate deschisă, o societate a dialogului atunci ea trebuie să facă un efort pentru deermetizarea structurilor sociale. Indiferent de asistenţa pe care statul cel mai civilizat de pe glob il acordă minorităţilor şi defavorizaţilor el rămâne totuşi o entitate eterică, pretutindeni şi nicăieri, ceva cu care cetăţeanul nu se identifică şi faţă de care se simte inferior. Acest lucru este inadmisibil pentru un organism social care se doreşte şi trebuie să fie unul asistenţial. Politicienii sunt ghimpii care împiedică acea identificare naturală şi normală a cetăţenilor cu statul. Nu ştiu dacă ei ar putea fi total înlocuiţi de votul direct ale cetăţenilor pe undeva în lume. Răspunsul stă în fiecare. Însă ştiu sigur că puterea lor trebuie limitată drastic.

În timpul revoluţiei franceze cedarea de către politician a unor privilegii politice direct către cetăţean era un câştig imens. Cu toate experienţele teribile de atunci practic cetăţeanului i se aducea la zi forţa sa politică relativ la libertăţile economice şi culturale câştigate ca urmare a revoluţiei tehnologice realizate anterior. Pentru acel timp revoluţia franceză a fost într-adevăr o revoluţie culturală a Occidentului. Însă în acel moment civilizaţia industrială era totuşi abia la început. Din păcate raportul puterii politice în ecuaţia politician-cetăţean a rămas la fel astăzi când practic societatea occidentală a ajuns la un nivel industrial avansat. Conform acestui ritm cetăţeanului îi mai trebuiesc cedate prerogative politice, îi mai trebuiesc cedate procente din putere în această ecuaţie. Practic astfel de măsuri de reformă politică presupun o realiniere o readucere la zi a datelor respectivei ecuaţii politice la fel cum revoluţia franceză a făcut-o la timpul ei. Cred că din cele arătate mai sus şi din cele ce încă voi mai spune pe parcursul acestui text se văd toate punctele slabe ale politicianului relativ la spiritul contemporan şi nevoia acută de realizare a acestei reforme.

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Cum se poate realiza o societate mai bună

2008-02-28T23:55:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Cred că am arătat suficient până acum în acest text că nu războaiele, nu ameninţările, nu armatele, nu poliţia sau alte instituţii similare acestora pot stopa crimele din lume astăzi. Acestea eventual doar le reduc amploarea. Poliţistul are nevoie de infractor la fel cum armatele au nevoie de "duşman". Între acestea se stabileşte o legătură paradoxală şi bizară deoarece fără celălalt nu ar putea exista nici cel care "îl corectează". Tocmai de aceea uneori aceste roluri se inversează iar cetăţeanul poate observa cum poate ajunge victimă direct sub influenţa celor plătiţi din fondurile publice să îl protejeze. Cele mai mari fraude se fac tocmai cu complicitatea poliţiştilor iar cele mai mari masacre se realizează atunci când armata îşi ucide propriul popor sau organizează/înlesneşte atacul din partea altei armate cu scopul declanşării unui contrareacţii dorite de la început. Această oribilă procedură este preţul implicat de gloria sa toxică ce reiese de aici în momentul în care intervine.

Pare de neînchipuit dar cele mai odioase crime nu se realizează din nevoia de supravieţuire. Crimele făcute din acest imbold sunt găinării minore. Marile crime au ca scop iluzii personale asemenea îmbogăţirii, sadismului sexual extrem sau câştigării respectului din partea celor care nu le pot face. Toate acestea se datorează unei educaţii (moştenite şi formate) bazate pe iluzii. Aceleaşi iluzii care pot aduce un angajat să îşi dorească mai mult şi să deţină mai mult devenind mai productiv la locul de muncă sunt şi acelea care îl pot împinge pe un infractor la crime oribile. Firma şi autorităţile au de câştigat un profit mai mare de pe urma unui angajat extrem de motivat spre profit, însă reversul acestei mentalităţi constă în aceste mari crime. Progresismul orb îşi are o latură absolut nimicitoare. O oligarhie politică şi economică cu interese majore se foloseşte de masa cetăţenilor ca de un paravan pentru a-şi atinge aceste interese. Educaţia sălbatică practicată în rândul copiilor este un teren fertil pentru viitorul angajat însă efectele secundare sunt mult mai nocive. Şi pentru ce un astfel de profit colosal scos pe spinarea mutilării psihice a cetăţenilor? Pentru întărirea armatelor şi pentru planuri utopice...

Rezolvarea sau măcar atenuarea conflictelor psihice interioare moştenite sau create artificial de educaţia sălbatică este un scop pe care asistenţa psihologică făcută în şcoală îl poate realiza. Este singurul mod pentru a stârpi iluziile educaţiei sălbatice formate de milenii în mintea omului de rând occidental şi care, după cum am văzut, îşi scot acum la iveală deformările şi comportamentele anticomunitare. Un om sigur pe el, lipsit de timiditatea feudală specifică va fi un om responsabil şi un om de încredere. Va fi un om care va avea de la sine sentimente comunitare constructive şi nu distructive. Acest om este foarte periculos pentru politicienii de astăzi şi pentru "forţele de ordine". Omul acesta nu poate fi manipulat, el nu răspunde la pârghiile diversioniste ale politicienilor şi nici nu are atitudine antisocială. Fireşte că ameninţă scaunele mafiote ale acestora. Fireşte că ei nu au nici un motiv să îşi taie creanga de sub picioare însă cetăţeanul responsabil poate face presiuni asupra politicienilor pentru schimbare.

E timpul pentru ca lumea să se liniştească. E timpul pentru ca o bună parte din uriaşele fonduri rupte de la bugetul de stat implicate în susţinerea armatelor şi serviciilor secrete să fie dirijate către o educaţie deschisă. E nevoie ca în loc de eroi disperaţi societatea să producă pedagogi umani. E nevoie ca viitoarele generaţii să fie cu adevărat învăţate şi nu pregătite pentru a deveni sclavi în abatoarele economice ale corporatismului contemporan. Chiar şi argumentul profitabilităţii economice susţine astfel de măsuri pentru cerinţele viitorului. Revoluţiile tehnologice care urmează vor necesita oameni cu mintea limpede şi ascuţită pentru a face faţă provocărilor ce vor apărea.

Chiar dacă doar SUA şi ţările dezvoltate din Europa şi alte câteva de pe glob pot reduce chiar de mâine puterea politicienilor totuşi în fiecare spaţiu în care există brumă de civilizaţie modernă se pot lua măsuri de reformă începând de la educaţia din şcoală. Aici se pot face presiuni. Redirijarea fondurilor către o educaţie deschisă şi umană este un pas care poate fi făcut oriunde. Restructurarea armatelor şi a serviciilor secrete, reducerea numărului acestor vampiri va salva suficienţi bani de la aruncarea lor pe apa sâmbetei.

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

O soluţie diferită faţă de cea oferită de Bush şi alţii ca ei faţă de Orientul Mijlociu. Scrisoare către cetăţeanul american

2008-02-28T23:52:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Chiar dacă autorităţile voastre vă interzic să gândiţi în această direcţie cred că trebuie să luaţi în consideraţie că ceva este în neregulă cu voi americanii. Ce s-a întâmplat la WTC este o tragedie şi, într-adevăr, nimeni nu are dreptul să vă ucidă în acest fel. Însă eu refuz să cred că acei terorişti erau diavoli aşa cum sugerează politicienii voştri. Totuşi voi înşivă nu ştiţi sau nu v-aţi preocupat prea mult să comunicaţi cu aceste culturi care acum par să se răzbune pe voi. Nu aţi ştiut să scoateţi latura umană a acestor oameni la lumină. Ei s-au sinucis ucigându-vă şi pe unii dintre compatrioţii voştri şi această îndârjire a lor trebuie să vă dea de gândit. Dacă refuzaţi să acceptaţi ideea că teroriştii au avut şi ei o faţă umană aşa cum vă obligă autorităţile şi dacă nu căutaţi să înţelegeţi ce a fost în mintea acelor oameni, atunci nu veţi schimba nimic. Veţi cădea pradă altor şi altor atacuri din afară iar politicienii voştri vă vor restrânge şi mai mult libertăţile. Chiar dacă autorităţile sunt în stare să vă bage la închisoare pentru că gândiţi altfel decât ei totuşi cred că e timpul să îi înfruntaţi şi să alegeţi o altă cale decât cea trasată de ei.
Aveţi politicieni care vă spun că vă apără interesele dar vă fac o imagine negativă, aveţi servicii secrete care vă fac (de)servicii... Dar spuneţi voi cetăţeni ai Americii cât de protejaţi vă simţiţi? Nu cumva vă simţiţi hărţuiţi? Nu cumva serviciile voastre secrete pe care le plătiţi din propriul vostru buzunar vă fac mai mult rău? Nu cumva vi-aţi atras duşmănia restului lumii pentru că, prin manipulări şi metode primitive de lucru cu oamenii (tortură, crimă, batjocură), pentru că serviciile voastre secrete s-au implicat în răsturnări de guverne, în vânzări de arme, în trădări şi alte asemenea fapte reprobabile? Nu cumva această imagine de coşmar care aparţine unor vampiri s-a extins asupra voastră înşivă? Mai mult de jumătate din fondurile SUA sunt dirijate către apărare. Păi dacă tot daţi atâţia bani pentru siguranţa voastră măcar faceţi în aşa fel încât să vă simţiţi ceva mai în siguranţă şi nu ca nişte prăzi aşa cum sunteţi astăzi.
Sentimentul pe care voi americanii îl daţi restului lumii este acela pe care îl dă un patron fără scrupule, un burghez lacom din secolul al 19-lea, care foloseşte oamenii ca pe maşini, care îi tratează ca pe obiecte ce pot fi înlocuite şi aruncate când se uzează. Cred că acesta a fost principalul motiv pentru care aţi fost atât de brutal atacaţi în 2001 şi acesta este motivul pentru care veţi mai fi atacaţi dacă nu veţi schimba ceva în politica voastră internaţională şi în însuşi modul vostru de a fi. Priviţi mai de aproape imaginea teribilă pe care o aveţi în lume.
Prin izolarea la care vă supune casta voastră politică şi serviciile voastre secrete nu veţi putea să trăiţi în siguranţă. Voi astăzi păreţi lumii în mod fals ca fiind la fel de răi ca şi teroriştii care vă omoară. La crimele lor politicienii voştri au înăsprit acţiunile lor inumane făcute deja anterior. Tortura în afara teritoriului american (unde este formal interzisă), închisorile mobile, lipsa de respect faţă de fiinţa umană nonamericană pe care le practică cei mai mulţi dintre politicienii voştri sunt lucruri care vă vor aduce multe lucruri groaznice dacă nu faceţi eforturi să vă eliberaţi de aceşti vampiri. "Măsurile de securitate" pe care serviciile voastre vi le aplică vouă înşivă vă conduc încet şi sigur către o mentalitate de tip feudal. Cheltuiţi din ce în ce mai mult, sunteţi din ce în ce mai puţin liberi însă vă înfundaţi din ce în ce mai mult. În timp ce politicienilor le creşte popularitatea pe fondul suferinţei voastre voi deveniţi încet şi sigur nişte pioni ai unui imperiu, nişte soldaţi într-un război nesfârşit. Sunteţi târâţi fără voia voastră într-un război care nu vă reprezintă, un război al eroilor medievali întârziaţi! Nu fiţi naivi să plătiţi voi ponoasele gloriei lor iluzorii! Retrageţi-le sprijinul politic şi financiar! Daţi-i afară din sediile lor blindate de unde vă privesc cu dispreţ şi trimiteţi-i la a contribui cu ceva la bunăstarea comuniunii.
E timpul să aveţi un dialog real cu lumea. E timpul să schimbaţi ceva. Voi şi numai voi cetăţenii de pe stradă, voi oamenii oneşti şi bineintenţionaţi puteţi face acest lucru. Dacă voi îl faceţi atunci întreaga lume îl poate face. Dacă voi vă veţi restricţiona casta politică până la desfiinţare, dacă voi vă veţi elibera de fantomele trecutului şi de vampirii care vă parazitează atunci aveţi deschisă calea reconcilierii cu lumea. Lumea întreagă are nevoie de exemplul vostru. Dacă vă veţi desfiinţa (de)serviciile secrete, dacă veţi limita puterea castei politice şi veţi renunţa la politicile iniţiate de reprezentanţii acestora viaţa voastră şi a întregii lumi va fi mai sigură. Dacă vă veţi dezice de greşelile făcute de ei în numele vostru, greşeli pe care voi înşivă sigur nu le-aţi fi făcut din proprie iniţiativă, restul omenirii nu vă va mai duşmăni. Nu vă lăsaţi târâţi într-un război care nu vă aparţine şi în care nu credeţi! Nu vă pierdeţi vieţile pentru gloria lui George Bush JR!
Politica lui grupată în jurul sintagmei "the greatest nation" v-a făcut pe unii dintre voi să nu respectaţi societăţile tradiţionale sau primitive de pe glob. Nu lăsaţi semenii voştri să intervină brutal cu capitalismul corporatist şi democraţia actuală în zone geografice şi istorice care nu sunt pregătite să le accepte! Nu permiteţi unora dintre semenii voştri să jignească cultura, tradiţiile şi religia altor popoare aflate într-un stadiu mai puţin avansat din punct de vedere tehnologic!
Şi vă întreb: cum să fiţi consideraţi astfel voi cetăţeni americani din moment ce armata voastră a atacat Irakul pe motive că deţine arme nucleare deşi autorităţile irakiene au declarat categoric că nu deţin astfel de arme în timp ce Coreea de Nord, care declară sus şi tare că deţine astfel de arme este ignorată? Poate cineva să creadă că intervenţia armatei voastre a fost una bineintenţionată când se vede de la o poştă că politicienii voştri doresc doar să ia petrol în siguranţă de acolo? Nu se vede oare că în Koreea de Nord nu există vreun astfel de interes economic şi de aceea politicienii voştri au ezitat să aplice aceeaşi măsură ca în cazul Irakului? Care este rolul aşanumitelor servicii secrete de la voi din comunitate? Să inventeze ştiri senzaţionale despre arme de distrugere în masă acolo unde doar cei foarte neinformaţi mai cred că au fost? Să vă manipuleze cu informaţii mincinoase care să le justifice lor eficienţa? Cum să aibă restul omenirii încredere în voi din moment ce serviciile voastre secrete comit crime, dau jos guverne, trag sfori şi manipulează politicile particulare ale statelor cu scopurile lor inumane? Cum să aibă lumea încredere în voi când firmele voastre vând arme în zone de conflict pe de o parte iar pe de alta politicienii voştri trimit trupe pentru menţinerea păcii?
Fireşte că toate acestea aduc prosperitate economică. Firmele care fac afaceri cu vânzarea de arme contribuie la bugetul vostru de stat. Petrolul irakian scos în siguranţă îi face preţul mondial mai mic, economia voastră creşte, se creează alte locuri de muncă salariile voastre cresc şi se micşorează numărul şomerilor. Însă preţul unei astfel de bunăstări forţate este ostilitatea restului lumii. Totul se răsfrânge împotriva voastră iar drepturile şi libertăţile voastre sunt ruinate de măsurile de securitate luate împotriva acestei ostilităţi mondiale. Intraţi astfel într-un cerc vicios teribil care nu face decât să crească ameninţările împotriva voastră şi să vă trezească sentimente de supunere imperială. Deveniţi treptat nişte animale dresate ale unui metacirc unde politicienii voştri ipocriţi şi lipsiţi de scrupule sunt dresorii. Însuşi faptul că sunteţi pasibili de pedeapsă dacă încercaţi să găsiţi justificări pentru atacurile din 2001 şi nu acceptaţi ideea impusă de la centru că teroriştii au fost nişte diavoli este un astfel de abuz în care sunteţi înfundaţi. Nu vi se pare că libertatea de conştiinţă vă este încălcată? Aţi ajuns să vă fie interzis să gândiţi.
Dar sunt sigur că aceia care vi-au făcut o astfel de imagine negativă sunt minoritari în raport cu cei bineintenţionaţi şi cei cu suflet omenesc nealterat în ei. Voi trebuie să vă faceţi cunoscută prezenţa, trebuie să arătaţi că sunteţi nişte oameni asemenea restului de oameni de pe glob, cu sentimentul grijii faţă de aproapele său, cu compasiune faţă de semeni şi nu nişte extratereştrii sau nişte mutanţi aşa cum vă percepe lumea prin prisma unora dintre voi. Lumea întreagă are nevoie de priceperea voastră dar şi voi aveţi nevoie de ecologia socială şi a mediului în aceeaşi măsură. Păstrarea naturală şi sălbatică a restului lumii vă ajută chiar pe voi înşivă să vă petreceţi liniştiţi concediile şi să vă relaxaţi.
Nu mai încape în îndoială şi nu mai merge politica struţului care se face că nu vede nimic băgând capul în pământ. În acele spaţii nonoccidentale unde aţi implementat valorile consumiste aţi pârjolit pur şi simplu la fel cum strămoşii voştri au făcut cu populaţiile de indieni pe care le-au exterminat. Unii dintre voi deplâng şi acest tip de barbarie de acum şi pe cel de atunci şi cred că aceasta este calea. Aveţi doar două căi de ales: fie recunoaşteţi că aţi greşit faţă de arabi pentru că i-aţi folosit în lupta voastră cu URSS şi faţă de alţi nonoccidentali invadându-le spaţiul cu valorile occidentale şi veţi lua măsuri să îi protejaţi de acum încolo, fie veţi continua aceeaşi politică. Primul caz pare cel mai viabil şi oricum l-aţi pus în practică faţă de populaţiile voastre băştinaşe cărora încercaţi să le recuperaţi memoria prin programe lăudabile. Nimeni nu vă va acuza la nesfârşit pentru nişte greşeli pentru care vi-aţi cerut scuze public şi cei ce nu vor putea să vă ierte vor fi puţini. Cea de-a doua variantă nu duce nicăieri. Vă veţi înfunda într-o viziune filosofic-dualistă despre viaţă în care voi vă veţi vedea absolut curaţi, binele suprem iar pe ceilalţi răul suprem. Evul mediu postmodernist vă paşte!

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Despre pactul cu "diavolul" şi axa răului

2008-02-28T23:51:00.001-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

O lume mai bună nu se poate realiza fără scăderea ameninţărilor armate pe care statele le fac unele altora. Este la îndemâna fiecăruia dintre noi să facem presiuni asupra guvernelor care să contribuie la reducerea lor. Capii armatelor vor duce în primplan argumentul ameninţărilor externe, cele din partea fundamentaliştilor arabi sau cele din partea Coreei de Nord sau altele de aiurea şi abil alimentate de ei. Oricât de absurd ar părea, au murit destui soldaţi americani ucişi cu armele trimise de Statele Unite în Afganistan pe timpul când acesta se afla în război cu Uniunea Sovietică. Conflictele din lume sunt întreţinute tocmai de cei care ar trebui să le desfiinţeze pentru simplul motiv că şi-ar pierde pâinea dacă acestea nu ar mai exista. Aşa cum am spus, ameninţarea din partea lor le alimentează şi legitimează tocmai poziţiile lor în comunitate. Nu cumva între politicieni şi aceste ameninţări există un acord tacit? Oare G. Bush nu îşi poate elimina mai uşor rivalii politici din cursa electorală atunci când, asemenea perioadei de după atacul de la 11 septembrie, popularitatea lui explodează ca urmare a exploziei de insecuritate şi regresiei către mentalitatea feudală a cetăţenilor? Credeţi oare că un om viclean ca el nu vede că popularitatea sa a crescut în urma acestor atacuri?

Chiar dacă ar vrea să nu ţină cont de aceste scurtături în carieră tot nu ar putea. Pentru că omul de succes îşi uşurează munca şi acţiunea şi tocmai asta îl face de succes. Rezultatul acestei conjuncturi este faptul că serviciile secrete primesc mai multe fonduri iar voi înşivă sunteţi puricaţi mai bine. Fără această "axă a răului" căreia i se creează o identitate diavolească asemenea vrăjitoarelor din Evul Mediu politicienii ar fi luaţi la întrebări de către comunitate. "Axa răului" este un partener de încredere pentru aceşti vampiri. Bush are nevoie de Bin Laden pentru creşterea lui în sondaje. Nu vi se pare ciudat că o superputere ca SUA este ameninţată de una minoră grupată în jurul lui Ossama Bin Laden?

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Teoria teroristului diavol este una pur medievală

2008-02-28T23:49:00.001-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

George W. Bush vorbea la un moment dat despre o axă a răului iar prin aceasta sugera că lumea ar fi formată din nişte good guys şi bad guys. Împărţirea aceasta a lumii în bine şi rău după propria voinţă şi angrenarea unor forţe armate pentru stârpirea acestui flagel seamănă foarte bine cu modelul medieval de judecare a lumii. Cunosc cazuri când nişte femei erau arse pe rug pentru "vina" de a zbura pe mături şi de a se împerechea cu fiinţe asemănătoare ţapilor pe undeva printr-un spaţiu lunar. Ideea pe care G. Bush şi probabil alţi politicieni încearcă să o impună, anume că ei sunt băieţii buni ai lui Dumnezeu şi teroriştii sunt băieţii răi ai diavolului şi că tragedia de la WTC s-a întâmplat eminamente din cauza celor "răi" trebuie analizată mai îndeaproape. Orice proces care se întâmplă în natură are cel puţin 2 mari cauze la care se adaugă şi cauze secundare mai puţin importante. Aşa se face că nu există în natură obiecte absolut identice tocmai pentru că numărul de cauze care conduc la apariţia lor diferă. Tind către această stare obiectele industriale construite pe bandă rulantă în fabrici. Dar şi aici apar unele cauze secundare cu tot interesul producătorului de a limita numărul acestora şi de a le păstra cu influenţă identică.

Însă, cu toate că există suficiente voci care susţin că WTC a fost o inginerie foarte bine pusă la punct de zona întunecată a civilizaţiei americane, totuşi trebuie acceptat că un astfel de eveniment nu a fost unul de laborator, ci unul exterior, natural. Oricum, chiar într-un laborator un proces nu poate redus la o singură cauză. Pe lângă cauza principală care afectează un obiect într-un astfel de experiment mai există şi o a doua care poate fi însuşi experimentatorul, însuşi omul care permite influenţa cauzei principale asupra obiectului care produce experimentul. A susţine că tragedia de la WTC s-a datorat exclusiv "din vina" teroriştilor este rezultatul unei mentalităţi feudale tributară filosofiei lui Platon, Aristotel şi a altora care vedeau evoluţia lumii ca pe un lanţ de cauze care se leagă unele cu altele în mod unicauzal, iluzionist, aşa cum iluzionistul transformă obiectele unele în altele la circ şi nu ca pe un arbore cauzal (adică asemenea unui întreg spectru de cauze care coroborează între ele).

Odată înţeles că trebuie să existe o a doua cauză în tragedia de la New York ca în cazul oricărui alt fenomen ea va trebui identificată. Fireşte că aceasta a doua cauză nu poate fi decât politica Americii înşişi sau toată civilizaţia vestică dacă luăm în considerare şi atacurile de la Madrid sau Londra. Va trebui văzut ce a condus la astfel de tragedii şi cine este răspunzător direct pentru faptul că cetăţeanul de rând trebuie să tragă ponoasele unor politici externe şi interne păguboase iniţiate de întunericul nevăzut al societăţii în fruntea căruia se află politicienii. Oricum, repet, politica diabolizării teroriştilor şi lupta oarbă cu ei pe care a început-o G. Bush nu duce nicăieri nici teoretic şi nici practic. Eu ştiu că totuşi nu există oameni diabolici! Însă orice om poate ajunge la un moment dat, în anumite circumstanţe să facă lucruri diabolice. Asupra Americii au avut loc atacuri diabolice. Dar America trebuie să înveţe să scoată partea umană din restul lumii şi nu doar pe cea diabolică. Cred că omul are încă nealterată umanitatea indiferent de locul în care acesta trăieşte.

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Mentalitatea colonialistă, cultura eroului şi terorismul

2008-02-28T23:45:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Problema mentalităţii eroice este aceea că descinde direct din mentalitatea colonialistă a monarhului şi a dominaţiei sale militare după cum am spus mai sus. Cultura jafului armat este partea putredă a faţadei imperiale pe care o are eroul. Însă pe timp de pace eroul de meserie devine un ins zeflemist, deprimat şi dispreţuitor tocmai pentru că este în căutare de acel senzaţional personal pe care statutul de erou i-o conferă. Veteranii din Vietnam deveniţi şomeri au ajuns să cocheteze cu actele antisociale. Societatea capitalistă are nevoie de erou tocmai pentru priza la omul de rând care are încastrată în profunzimile mentalităţii sale această nevoie teribilă de ascensiune socială pe acest drum, singurul acceptat de educaţia sălbatică. Golul interior pe care omul de rând îl are, dorinţa sa de ascensiune socială este un teren foarte propice de manipulare economică inclusiv astăzi.

Însă această cultură a eroului îşi are în terorism partea distructivă. Aşa cum mafiotul este varianta industrială a haiducului la fel teroristul este varianta industrială a eroului (feudal). Fireşte iese din calcul eroul ieşit din întâmplare, cel care a făcut un gest nobil dar normal şi care ulterior se dovedeşte a fi fost unul de o importanţă capitală pentru sistem sau pentru vieţile semenilor. Acesta este un erou mai curând umflat de presă şi nu eroul de profesie despre care discut aici. Teroristul este un neoccidental nativ sau cultural format astfel, dezrădăcinat şi educat în Occident sau într-un stil de viaţă occidental. Atentatorii de la WTC au fost toţi educaţi în instituţii occidentale. Diferenţa între aceştia şi foştii eroi americani ai numeroaselor războaie avute şi ajunşi şomeri deprimaţi după terminarea lor constă doar de intensitatea acţiunii teroriste. Probabil că lipsa mijloacelor financiare face ca un astfel de veteran să nu comită atentate de genul celor de la WTC iar în cazul în care aceste mijloace ar exista ele pot cârpi acest gol într-un mod specific culturii consumiste şi nespecific stilului de viaţă oriental, arab, neoccidental în acest caz. Golul interior format de cultura occidentală îl face pe omul de rând să facă acte eroice iar teroristul face şi el acelaşi lucru.

Eroul şi teroristul se definesc în funcţie de două imperii aflate în conflict. Ce este erou pentru unul este terorist pentru altul. Practic nu există diferenţă între sinucigaşii de la World Trade Center şi sinucigaşii Kamikaze din cel de-al doilea război mondial. Singura diferenţă notabilă este aceea că teroristul acţionează pe timp de pace în special împotriva civililor în timp ce eroul acţionează şi pe timp de război şi pe timp de pace. Totuşi structura lor psihosocială este identică. Schimbarea macazului şi a ţintei atacului lor se poate întâmpla rapid. Aşa cum vechiul haiduc devine mafiot în societatea modernă la fel eroul clasic tinde să devină terorist în acelaşi context.

Ce trebuie remarcat la aceştia este egoismul lor ascuns sub masca dedicării acestor acte eroice faţă de aproapele său şi lipsa de empatie cu semenii. Această cursă contracronometru dusă astăzi la paroxism de către SUA de a produce revoluţii capitaliste în toate colţurile lumii nu se face în scopul ridicării nivelului de viaţă al poporului băştinaş (acesta eventual este un efect secundar) ci a profitului personal. De fapt se ştie că liberalismul capitalist nu excelează în protecţie socială care este apanajul unor politici conservatoare. Pe de altă parte nici Bin Laden nu face ceea ce face pentru fericirea poporului său altfel şi-ar dona averea săracilor care trăiesc la limita subzistenţei. Poporul trăieşte la fel indiferent de aceste experimente pe care milionarii le fac într-un concurs de sporire a averii prin îmbunătăţire a imaginii. Împărţind lumea în bine şi rău şi pretinzând că el reprezintă partea binelui în timp ce teroriştii ar reprezenta exclusiv răul G. Bush adoptă o mentalitate cel mult clasică dacă nu chiar primitivă. Din toată această poveste cert este că mai multe fonduri merg către serviciile secrete şi armată pentru a alimenta noul "război contra terorismului".

Interesul eroului si al teroristului de profesie este acela ca societatea să rămână feudală. Teroristul o face din nevoia de a-şi apăra cultura iar eroul din lipsa de adaptare la valorile societăţii moderne. Dedicaţia eroului/teroristului faţă de un ideal absolut al societăţii feudale este cerută la rândul său de la omul de rând. Practic această dedicaţie faţă de acest ideal are scopul acelei ascensiuni sociale personale. Abandonarea de sine a eroului în faţa interesului seniorului are un scop bine definit. Practic el poate fi moştenitorul imperiului atunci când seniorul va trece în nefiinţă. În acest caz el se comportă faţă de senior aşa cum şi-ar dori ca supuşii lui să se comporte cu el dacă ar fi el însuşi senior. Topica descreşterii valorii personale a celor aflaţi regresiv pe scara socială este imboldul acestui tip de comportament. De aici şi sacrificiul uman pe care eroul/teroristul îl face în numele păstrării acestei structuri ierarhice. Pentru mentalitatea feudală distrugerea acestei topici şi în special a autorităţii superioare reprezentate de senior sau chiar de autoritatea religioasă absolută căreia acesta îi slujeşte la rândul său înseamnă distrugerea propriei fiinţe. De aceea şi eroul şi teroristul îşi doreşte supravieţuirea imperiului (feudal) fie el unul politic, fie unul religios.

Aici intervine un anumit tip de contrareacţie paranoidă la cultura occidentală. Atunci când celălalt, omul de pe stradă nu se află cu capul plecat el pare un trădător sau un nesupus, un element care poate atenta la siguranţa statului feudal şi puterii seniorului. Aceasta este ecuaţia brută după care şi eroul şi teroristul judecă siguranţa de sine şi capul neplecat al omului contemporan. Acesta, prin "obrăznicia" lui de a nu se arăta afectat de puterea eroului/teroristului pare într-adevăr un duşman, un rival, un posibil pericol, o ameninţare continuă prin însăşi indiferenţa şi lipsa de reacţie la propriul statut. Actele lor antisociale sunt justificate prin apărarea în faţa unei paranoide interpretări de agresiune a celuilalt chiar dacă acesta nu a manifestat-o în particular. Această inadaptare la valorile contemporane a eroului/teroristului se converteşte în comportament regresiv feudal cu accente antisociale involuntare dar menite să producă o ascensiune socială, respect de sine şi respect din partea altora într-un sistem social rămas în abisurile sufletului. Dar dacă teroristul este o victimă a politicilor internaţionale inoportune ale marilor puteri eroul (occidental original) începe să devină un marginal. El este un neadaptat, un şomer care oscilează între mentalitatea urbană de tip underground şi cea feudală găsită în sistemul militar în care poate fi cooptat şi căruia i se poate vinde la un moment dat. Lipsa lui de competenţă şi pregătire în alte domenii de activitate face din eroul contemporan occidental mai curând un element opus elitei faţă de rolul de elită autentică pe care eroul feudal îl juca în societate în acele timpuri.

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Bunăstarea corporatistă nu poate înlocui golurile infiltrate în spiritul tradiţional dezlocuit abuziv

2008-02-28T09:28:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Este o mare greşeală să se compare "raiul" produs de corporatismul capitalist în anumite locaţii din teritoriile arabe cu dezastrele produse de intervenţiile occidentale în tot teritoriul arab. Într-adevăr bogăţia Emiratelor Arabe Unite a ridicat nivelul de viaţă al întregii comunităţi din această ţară. Se poate spune că acesta este un exemplu de succes al intervenţiei corporatismului în spaţiul tradiţional arab. Aceste acţiuni au dus şi la lucruri bune şi în alte zone din lume iar bunăstarea Coreei de Sud sau Japoniei se datorează în mare parte intervenţiei Americii în aceste zone. Însă nu toate astfel de succese economice se datorează intervenţiei americane sau occidentale. Un exemplu ştiut foarte bine este chiar Vietamul care s-a dezvoltat singur. Mai întâi se poate observa că evoluţia tehnologică a unei comunităţi se poate realiza cu succes şi fără intervenţii din afară, apoi trebuie văzut în ce măsură occidentalizarea artificială a culturii arabe a condus la situaţia actuală.

Se poate spune că certitudinile clasice ale civilizaţiei arabe au găsit un înlocuitor pozitiv şi stabil în bunăstarea luxuriantă a acestor spaţii. Pierderea acestor certitudini produsă de stilul de viaţă occidental pare că poate fi mai uşor suportată de civilizaţia în cauză dacă se foloseşte o astfel de înlocuire. Dar faţă de întregile teritorii arabe în care capitalismul a pătruns mai mult sau mai puţin voit oare acestea nu sunt minoritare? Nu cumva Emiratele Arabe Unite reprezintă în plan macrosocial (în planul întregului spaţiu arab) ceea ce este succesul unei minorităţi dintr-o comunitate băştinaşă invadată de o corporaţie occidentală cu dislocarea majorităţii acestei comunităţi şi transformarea ei mai mult sau mai puţin în homeless aşa cum a arătat exemplul de mai sus? Nu cumva preţul infuziunii civilizaţiei occidentale în aceste teritorii este plătit de întreaga cultură arabă unde cea mai mare parte din ea nu deţine aceste resorturi moderne de înlocuire a valorilor? Pe de altă parte oare neîncrederea în mitul clasic promovat de mentalitatea modernă din care Occidentul a făcut reper cultural poate fi acoperită spiritual în întregime în aceste zone? Nu cumva cu ajutorul capcanelor financiare Occidentul a forţat aceste zone să îi urmeze evoluţia? Cu ce pot înlocui zonele sărace ale spaţiului arab cum este cea a Palestinei scepticismul occidental venit prin intermediul calului troian al capitalismului? Iată că inconştienţa unora este grav plătită astăzi.

Mă îndoiesc că în Orientul Mijlociu retragerea Occidentului ar mai putea repara ceva din acest dezastru după cum seceta nu ar mai putea repara distrugerile provocate anterior de inundaţii. Inocenţa s-a pierdut, spiritul occidental a pătruns deja violent în spaţiul tradiţional arab. Rămâne ca fiecare să caute soluţii personale şi paşnice de rezolvare a crizei. Eu cred că investiţia masivă în educaţia de tip asistenţial, după cum voi arăta mai jos, este soluţia. Ceea ce putem învăţa din aceste experienţe este să nu mai repetăm greşelile acestea cu alte comunităţi, cu alte culturi tradiţionale sau primitive. Din păcate cu mentalitatea actuală, dacă mâine se găseşte un oarecare bun de exploatat în Africa de exemplu, există riscul transformării acestui spaţiu într-un alt Orient Mijlociu.

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Corporatismul occidental a accentuat războaiele din Orientul Mijlociu

2008-02-28T09:25:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Problema Orientului Mijlociu este aproape fără ieşire. După cel de-al doilea război mondial civilizaţia occidentală a dorit să facă o reparaţie cetăţenilor de religie mozaică după o lungă tradiţie de persecuţii, oferindu-le posibilitatea creării unui stat propriu: Israelul. Faptul în sine a fost unul bineintenţionat, iar reparaţia morală a fost şi ea la fel. Însă la acea dată nimeni nu s-a gândit că s-ar putea face un lucru periculos. Teritoriul statului Israel s-a instalat într-un loc unde a intrat direct în conflict cu comunităţile mai vechi şi mai puţin avansate tehnologic existente acolo. Practic în Orientul Mijlociu s-a reactualizat acel tip occidental de conflict ireconciliabil între două culturi respectiv între una clasică a oamenilor de religie arabă şi cea industrială a celor de religie mozaică veniţi în număr mare din Occident. Rezultatul a ajuns a fi o situaţie fără ieşire. Practic civilizaţia arabă tradiţională se comportă după modelul său tipic asemenea unui animal de pradă al cărui teritoriu a fost violat.

Dacă un astfel de animal nu poate opune rezistenţă în faţa armelor moderne şi îşi acceptă tacit soarta, iată că unele zone tradiţionaliste umane au putut reacţiona mai mult sau mai puţin violent. Iar civilizaţia arabă a fost una dintre acestea. Rezultatul a devenit un cerc vicios. Cetăţenii evrei îşi apără un stat pe care îl merită iar ceilalţi la fel. Violenţele şi răzbunările ce urmează acestora par a nu mai ajunge la vreun sfârşit. Aici este cel mai nefericit caz contemporan al corporatismului. Distorsiunea spiritului tradiţional arab s-a intensificat datorită politicilor imperialismului sovietic şi apoi datorită înarmării acestui spaţiu de către SUA în mod parşiv pentru a lovi indirect în primul (aflat în război cu Afganistanul). Armele tradiţionale au fost înlocuite de cele "performante", cele de distrugere în masă produse de societatea modernă. În acest fel autoreglările şi limitările pe care armele clasice le realizau în mod natural în războiul clasic au fost înlocuite de masacrele produse de armele moderne exportate in mod iresponsabil în aceste zone.

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Spaţiile şi culturile nonoccidentale au dreptul la autocraţie şi protecţie culturală

2008-02-28T09:23:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Democraţia occidentală, cu toate beneficiile ei este un instrument specific civilizaţiei şi economiei occidentale, cu costurile şi cu neajunsurile ei. Fără o bază economică corespondentă impunerea artificială a ei aşa cum a încercat să facă G. W. Bush este un semn de prostie gravă. O democraţie implică costuri colosale care sunt simple mofturi şi risipire de fonduri pentru comunităţile primitive şi feudale. Libertăţile individului pe care democraţia occidentală o protejează sunt science-fiction în aceste spaţii. Civilizaţia occidentală trebuie chiar să le protejeze şi nu să le distrugă prin interferenţe şi sfori economice şi politice trase în interiorul lor.

Practic dictatorul contemporan al acestor spaţii este un simplu monarh întârziat al istoriei aşa cum au fost în trecut nenumăraţi alţi monarhi. Dar dacă mentalitatea politică implica să pleci capul în faţa lui, astăzi realităţile politice ne fac să îl dispreţuim şi să avem tendinţa să îl doborâm. Însă aşa cum au existat monarhi în trecut pot exista şi astăzi cu condiţia să nu aibă forţe de distrugere în masă pentru atacarea vecinilor. Aceste forţe nu sunt neapărat oamenii înrolaţi în armata dictatorului ci armele lor. Occidentul trebuie să se ferească să mai trimită arme moderne în astfel de zone clasice şi primitive. Altfel un imperiu clasic contemporan poate deveni o ameninţare. Însă el are tot dreptul să rămână clasic dacă cetăţenii lui au ei înşişi mentalităţi feudale.

Trebuie acceptată libertatea cetăţeanului şi dreptul său la cultura sa indiferent că aceasta este primitivă sau feudală. De asemenea susţin dreptul unei culturi de a fi respectate sau, dacă nu, măcar de a nu fi batjocorite de cea consumismului occidental. Dacă el are aceste complexe de superioritate şi accese subite de ironie le poate face simplu în interiorul propriei culturi dar nu în afara lui. Pentru că dacă există un caz cu un om primitiv care crede că va muri dacă se atinge de obiectele preotului şi un occidental vine şi face o glumă atingându-l cu un astfel de obiect actul respectivului om occidental nu poate fi judecat după regulile occidentale ci după cele ale culturii în cadrul căreia a săvârşit respectivul gest. Eventuala moarte a primitivului nu s-ar datora "naivităţii" sale religioase ci occidentalului care a luat în râs cultura lui. În acelaşi fel dacă intri în cuşca leului ca într-un club rişti să îţi pierzi viaţa din cauza ignoranţei tale şi a lipsei de respect pentru culturi şi forme de viaţă pe care le cataloghezi de la început inferioare. Uciderea lui Saddam Hussein realizată cu ajutorul indispensabil al Statelor Unite este o crimă stupidă la fel cum este uciderea leului ca urmare a atacului său asupra unui astfel de imbecil sau cum este o astfel de glumă făcută primitivului.

Şi leul şi primitivul şi arabul de pe teritoriile neoccidentale are dreptul de a-şi păstra spaţiul său biologic, cultural şi geografic cum doresc, fără ironii, fără inovaţii şi fără conducte de petrol sau alte asemenea însemne corporatiste care să le acopere teritoriul lor tradiţional. Caricaturile la adresa profetului Mahomed sunt o astfel de batjocură faţă de culturile diferite. Dacă occidentalul îşi poate permite să îl ia în râs pe Dumnezeu asta nu înseamnă că toată lumea trebuie să audă de scepticismul său religios şi să îl exporte în zone nepregătite cultural pentru a-l accepta. Aşa ceva este un viol. Dincolo de vorbele despre libertate cu care autorii celebrelor caricaturi s-au apărat se poate vedea acea tendinţă colonialistă cuibărită în spiritul democratic al libertăţii de expresie. De aceea în momentul când vizitezi o cultură diferită trebuie să înveţi să îi respecţi regulile. Dacă vrei doar să te distrezi o poţi face în afara ei acolo unde ea se poate regenera de pe urma cenuşii lăsate în urmă de distracţia ta. Însă culturile atacate ideologic nu se mai pot regenera şi de aceea trebuie să învăţăm să le respectăm aşa cum sunt.

O altă problemă poate fi adoptarea artificială de tehnologie industrială în zone nepregătite cultural, social şi economic pentru astfel de implementări. Iranul trebuie împiedicat să folosească o astfel de tehnologie ultramodernă cum este cea a dezvoltării energiei atomice. El trebuie să înţeleagă că până să înveţe să folosească o astfel de tehnologie va trebui să funcţioneze ca o democraţie şi să aibă o economie pe măsură. Nimeni nu trebuie să îl oblige să le aibă dar nici el nu poate să deţină armele economice şi de distrugere în masă pe care le are occidentul tocmai pentru că nu are resorturile controlului folosirii lor aşa cum le are Occidentul. O astfel de tehnologie este identică moral cu exportul de arme moderne în spaţiile primitive fapt care a produs genociduri. În acelaşi fel trebuie respectat şi stilul de viaţă occidental la el acasă, fără impunerea unor simboluri, credinţe şi modele de gândire din afară. Rămăşiţele mentalităţilor şi structurilor feudale şi chiar primitive în spaţiul occidental chiar în mentalitatea occidentală contemporană este exact ceea ce teoriile expuse de mine aici încearcă să înlăture. Dar, cu aceeaşi monedă ele încearcă să evite şi forţarea spaţiilor neoccidentale să devină occidentale. Tragerea de sfori politice şi economice pentru ca spaţiile feudale şi primitive să devină industriale fără acceptul natural al cetăţenilor implicaţi în astfel de experienţe făcute de nu ştiu ce cowboy este la fel de nelegitimă. Nu susţin ermetizarea lumii, separarea totală a culturilor însă susţin libera evoluţie a naturii fără biciuitori de sclavi care să se gândească doar la profit.

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Cizmele oarbe ale colonialismului produc consecinţe nebănuite. Inocenţa lumii trebuie protejată

2008-02-28T09:20:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Fie că îl aruncă brutal într-o societate feudală, fie că îl forţează să devină parte dintr-una industrială modernă, băştinaşul se trezeşte dintr-o dată într-un cadru de coşmar. Religia sa este nimicită de teoriile sofisticate şi precise ale ştiinţei moderne, sentimentul de comuniune cu semenii este înlocuit de singurătatea şi izolarea ermetică occidentală. Băştinaşul nu este obişnuit cu astfel de structuri sociale aşa cum suntem noi. El dezvoltă ideaţie paranoidă în consens cu modelul său încastrat în fiinţa sa şi în cultura sa. Un conducător de Ferrari care ambalează ostentativ motoarele în faţa unor primitivi, o privelişte încetăţenită unor anumite mentalităţi contemporane, iată un scenariu de coşmar! Pentru băştinaş acest macho arogant şi posesor de ochelari ia forma unui duşman din tribul vecin. Dacă pentru omul occidental un astfel de personaj este seducător, pentru băştinaşul dezrădăcinat el trezeşte sentimente de agresiune. Răspunsul la o astfel de situaţie este agresiunea împotriva valorilor occidentale cu instrumentele tipice societăţii occidentale. Astfel de resentimente se cristalizează inclusiv în mintea omului occidental. Unii oameni resimt negativ transformarea brutală a societăţii şi chiar influenţele nefaste ale trecutului ei. Cultura lor negativistă este moştenită pe linie familială. Toate aceste lucruri ies la iveală abia acum când presiunile şi restricţiile feudale s-au relaxat.

Greşelile trecutului îndepărtat au supravieţuit timpului, au ajuns mărturii specifice filmelor cu fantome îşi cer rezolvarea astăzi. Ele sunt asemenea blestemelor care nu lasă morţii să se odihnească şi îi fac să iasă din mormânt pentru a-şi face dreptate. Vechiul colonialism european este resimţit astăzi chiar de urmaşii colonialiştilor. Crimele făcute de aceştia faţă de comunităţile băştinaşe se aud şi se simt încă astăzi. Dezrădăcinările şi lipsa de apartenenţă la o tradiţie şi la o cultură este strigătul pe care civilizaţia contemporană îl face. Sadismul unui soldat îndoctrinat cu aburii apartenenţei la imperiul divin pe care i l-a cultivat educaţia sa va călca în picioare în mod pompieristic naivitatea băştinaşului. Într-un sfârşit s-a ajuns să se facă reparaţii acestor culturi exterminate, se alocă bani de la buget pentru conservarea vechilor tradiţii strivite de marile imperii. Dar oare se mai poate face ceva? Ar mai putea fi înviată o specie dispărută cu bani alocaţi de la buget?

Intervenţia brutală şi lipsită de scrupule a corporatismului în spaţiile tradiţionale este o lovitură grea. Terorismul care ne şochează astăzi (cel islamic in special, care este mult mai distructiv decât cel inventat şi practicat de faţadă de minorităţile occidentale) este o astfel de reacţie. G. W. Bush ridică din umeri însă predecesorii săi de nădejde sunt exact cei care au pornit această nenorocire pe care el o continuă neabătut. Reacţia sălbatică a acestor comunităţi este una îndreptăţită la fel cum este cea a animalului care îşi apără teritoriul. Succesul acestor intervenţii poate fi comparat cu eşecurile colaterale şi cu consecinţele care încă nu s-au materializat şi care au un profil terifiant. Dacă intri în cuşca leului şi el te ucide eroarea nu este a leului, nu el trebuie sacrificat ca pedeapsă, ci tocmai tu cel care intri cu lipsă de responsabilitate în spaţiul său vital. Răspunsul tipic al omului de exterminare a animalelor care răspund la invazia sa face parte dintr-o justiţie oarbă şi unilaterală pe care omul civilizat încă o are. Lipsa de respect pentru culturile şi formele de viaţă diferite de cele umane determină acea iresponsabilitate care îşi va lua revanşa mai târziu şi mai grav. După ce o astfel de fărădelege se întâmplă omul occidental uită de eroismul orb al marelui imperiu şi de cântecul de luptă care îl aruncă în inconştienţa orgiastică a exterminării devenind o victimă şi cerând răzbunare. Nu vreau să fiu părtaş la un astfel de peisaj!

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Dezastrul socioecologic produs de progresismul orb în spaţiile neoccidentale

2008-02-28T09:17:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Turismul care s-a realizat cu ajutorul locaţiilor exotice şi care a condus la explozia nivelului de trai în aceste locaţii este cel mai fericit exemplu. Însă a forţa aceste comunităţi să reia drumul parcurs de Occidentul însuşi de-a lungul sutelor şi miilor de ani până a ajunge la acest nivel din interiorul acestei comunităţi este o manifestare a progresismului orb. Inclusiv cultura civilizaţiei occidentale va deveni depăşită peste câteva decenii. Este o mare greşeală să identifici un băştinaş tradiţional cu un muncitor occidental. Acesta are înscris în codul său genetic stilul de viaţă occidental, s-a obişnuit treptat, din generaţie în generaţie cu frustrările, neliniştile şi satisfacţiile vieţii occidentale. Însă pentru băştinaş acest spectru este o calamitate. Capacităţile occidentalului de umplere a acestor goluri sunt mai mari şi mai eficiente. Chiar şi aşa omul occidental începe să resimtă influenţa corporatismului în viaţa sa şi să reacţioneze prin nesupunere.

Bogăţia şi luxul corporatismului occidental nu constituie în sine un scop greşit. Aceste valori nu sunt ale diavolului aşa cum s-a spus. Ele conduc la dezvoltarea speciei umane însăşi, la salvarea oamenilor din ghearele foametei şi la o mai bună comuniune. Dar una este să obţii acest lux prin intermediul procedurilor de reglare relaţiilor dintre părţi aşa cum se întâmplă în societatea occidentală şi alta este să îl atingi unilateral. În aceeaşi măsură una este să ajungi la un astfel de lux prin intermediul roboţilor pe care să îi controlezi prin tehnologie şi alta este să îl atingi prin mijloacele societăţii clasice ale supunerii restului cetăţenilor prin ameninţarea armelor autorităţilor. Practic o corporaţie americană face acest lucru în momentul în care îşi deschide o filială pe un teritoriu băştinaş. Fără instituţii care să îi limiteze influenţa ea începe, prin mijloace de marketing abile să dezlocuiască civilizaţia nativă de acolo şi să o divizeze. Cei care nu fac faţă rigorilor stilului de viaţă şi de muncă corporatist sunt rapid eliminaţi şi marginalizaţi dintr-un teritoriu propice lor. Băştinaşul nu are posibilitatea mutării, a schimbării jobului. Dacă ar exista mai multe astfel de companii acolo probabil că spaţiul acela nu ar mai fi fost unul neoccidental. Altfel e greu de crezut că mai multe astfel de companii ar ajunge în acelaşi timp acolo de unde el să îşi aleagă una pentru care să lucreze. Prin urmare nici nu poate reacţiona la condiţiile mai aspre,mai severe impuse de patron (în intenţia sa de a avea mai mult profit) printr-o demisie.
Astfel că, ajuns şomer, acest om cade automat pradă marginalizării. Peisajul acesta este cu adevărat unul de coşmar. De la comuniunea cu membrii comunităţii în care băştinaşul trăieşte la cea de şomer modern este o prăpastie galactică. Chiar dacă nivelul său de trai în societatea modernă poate fi unul superior faţă de cel din cea tradiţională totuşi băştinaşul se simte ca un prizonier. Victimă a celor mai terifiante experienţe începând de la viol şi terminând cu traficul de organe, homeless-ul contemporan este departe de a se apropia de împlinirea de sine a băştinaşului neoccidental chiar dacă neajunsurile acestuia din urmă în materie de bunăstare şi comoditate sunt mai mari.

Băştinaşul poate fi membru într-un trib primitiv cu structuri sociale simple, conservatoare şi nonviolente. Un astfel de trib poate să se afle în război sau lipsă de prietenie cu alte triburi. În ambele cazuri comuniunea, empatia şi sentimentul familial sunt părţi definitorii ale stilului primitiv de viaţă. Chiar dacă unele fapte tipic sălbatice îngrozesc omul civilizat, cultura primitivă are un grad de inocenţă şi echilibru care lipseşte la cea modernă. Religia îi asigură primitivului sentimentul eternităţii, al comuniunii cu strămoşii şi cu creaturile cu care îşi împarte locul. Aşa că vorbăria despre înflorirea bunăstării este o propagandă ieftină care ascunde interese obscure.

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Protecţia naturii, a mediului şi a culturilor diferite de cele occidentale

2008-02-28T09:14:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

A considera culturile primitive şi pe cele feudale drept inferioare, aşa cum face mentalitatea corporatistă americană astăzi este o mare eroare. (În ceea ce mă priveşte eu nu deplâng aceste culturi în sine ci doar rămăşiţele lor în societatea modernă, acolo unde sunt inactuale funcţional.) Acest lucru implică şi o doză de speranţă pentru că acest dispreţ faţă de aceste stiluri de viaţă se poate întoarce împotriva lui însuşi în momentul în care, în pretenţia sa de mentalitate democratică, se vede copleşit de aceste rămăşiţe. Atitudinea corporatistă după care doar ceea ce este superior trebuie să supravieţuiască este doar o strategie de marketing specifică; ea însăşi ar trebui să se elimine de pe piaţă tocmai relativ la viitoarea cultură. În fapt însuşi Hitler a încercat distrugerea culturilor inferioare celei occidentale ducând mai departe spiritul colonialist al secolelor trecute. Atitudinea civilizaţiei contemporane faţă de "inferioritate" nu mai este una de tip spartan. Omul cu handicap, marginalul, primitivul şi animalul sunt parte ale vieţii noastre şi pot descoperi o altă parte a umanităţii din noi, una rămasă ascunsă şi latentă. Inferiorul militar nu mai trebuie distrus şi anihilat.

După ce cetăţeanul civilizat a înlocuit spaţiile sălbatice naturale cu parcări şi mase infinite de blocuri el s-a trezit deodată singur în univers, o victimă a propriei sale libertăţi. Astăzi civilizaţia a aflat cât de mare nevoie avem de lucrurile "mărunte" ale vieţii, de revitalizarea şi protejarea spaţiilor inocente şi tradiţionale în măsura în care nu intră în conflict cu însele valorile fundamentale ale civilizaţiei occidentale formate în jurul drepturilor omului. Pus în situaţia de a se întoarce cu spatele la natură omul contemporan s-a trezit deodată singur şi lipsit de naturaleţe. Un science-fiction progresist, unul avansat tehnologic se dezvoltă pe un spirit retardat, feudal, cartezian, dualist. Natura însă se poate răzbuna teribil. Nu cea ignorată de la fereastră căreia i se întoarce spatele şi care poate trăi bucuros şi fără admiraţia minţii noastre ci natura interioară sechestrată în spaţii izolate şi ermetice, natura umană ascunsă în peşterile capcanelor corporatiste contemporane.

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Democraţia impusă cu forţa este o prostie. Cowboy-ul să-şi pască liniştit vitele

2008-02-28T09:11:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Pentru patronii de mari corporaţii, pentru marii bancheri civilizaţia contemporană, cultura occidentală poate părea un adevărat rai, un apogeu al civilizaţiei. Nu trebuie uitat că aceeaşi impresie o avea şi împăratul filosof Marcus Aurelius care considera lumea perfectă asemenea unui ceas. Dar şi împăratul şi bancherul vorbeşte prin prisma ochilor lor orbi la problemele arzătoare ale cetăţenilor. Ei iau poziţia masculului dominant care este incapabil să vadă dezastrul vieţii sale de după momentul în care este detronat. De aceea trebuie să aşteptăm viitorul să vedem cât de perfectă ar fi această civilizaţie gândită de el astfel. Este evident că din moment ce autorităţile americane pedepsesc orice încercare de "a găsi scuza" atacurilor de la World Trade Center se comportă ca şi când nimic nu mai trebuie schimbat în lume, ca şi când variante alternative de gândire şi acţiune nu ar exista.

În ciuda bunăstării materiale omul contemporan occidental are în neliniştea sa semnele autodistrugerii. De aceea terorismul însuşi este o invenţie occidentală. Nu este cazul aici să insistăm asupra argumentării acestui lucru. Însă faptul că societatea vestică tinde să se autodistrugă în ritmul actual trebuie să dea de gândit. Prin urmare trebuie respectat dreptul comunităţilor alternative de a-şi păstra cultura şi civilizaţia şi nu a le implementa o soluţie destul de problematică cum este cea occidentală. A te amesteca în lumea aceasta şi a o democratiza cu forţa este un act feudal similar colonialismului secolelor trecute. Politica de democratizare şi civilizare a eschimoşilor prin intervenţii artificiale în societatea lor a condus la aproape dublarea incidenţei alcoolismului, depresiei şi altor tulburări psihice în rândul acestei comunităţi. Aşa ceva seamănă într-adevăr a colonialism progresist iar bunăstarea nu este suficientă pentru a implementa o democraţie într-un spaţiu geografic. Mai jos voi insista pe acest subiect. Aberaţiile rostite de G. W. Bush despre divina democraţie cu care vrea să împodobească spaţiul geografic irakian, pe lângă faptul că este o strategie pur economică de preluare mai simplă a petrolului, se dovedeşte a fi în plan concret un eşec răsunător. Numărul morţilor în rândurile cetăţenilor irakieni de când armatele coaliţiei din jurul Statelor Unite au pătruns în Irak a depăşit pe cel produs direct de Saddam Hussein. Numărul cetăţenilor americani ucişi în acest război de format medieval l-a depăşit pe cel al celor ucişi la WTC. Şi cifrele tind să crească în ambele părţi.
Situaţia va deveni cu adevărat dramatică până când nu se va înţelege că pentru a ajunge la lucrurile dorite de toată lumea cu privire la bunăstarea americană şi occidentală în general trebuiesc trecute nişte etape pe care o comunitate tradiţională poate că nu este dispusă să le facă. Dacă omul contemporan occidental se bucură de confort material preţul plătit de el prin strămoşii lui s-ar putea să pară prea mare pentru alţii. Poate că nici el însuşi nu l-ar fi acceptat dacă ar fi fost pus să aleagă, însă valorile occidentale i s-au impus lui însuşi cu forţa de-a lungul istoriei. Aşadar această bunăstare cu care Bush şi administraţia americană încearcă să-i ademenească pe cetăţenii neoccidentali este asemenea unui credit de consum cu dobândă foarte mare cu care o bancă dubioasă încearcă să îi convingă pe cetăţeni să îl adopte şi de pe urma cărora ea doreşte să scoată un profit mult prea mare.

Fiecare dintre noi am vrea să executăm exerciţiile complicate ale unui gimnast sau ale unui sportiv campion pentru a ne bucura de faima şi respectul de care se bucură aceştia, însă dacă punem cap la cap sacrificiile şi munca acestor oameni este foarte posibil să renunţăm la acest plan. În acelaşi fel fiecare ar dori să îşi cumpere ultimul model de maşină din cea mai respectată marcă, însă munca prestată ulterior pentru achitarea datoriilor s-ar putea să nu merite efortul. Democraţia nu se impune aşa din neant, ea nu apare peste noapte ca o confirmare a atingerii unei oarecare perfecţiuni a omenirii. Democraţia actuală este şi ea o soluţie de compromis la fel de provizorie ca oricare altă organizare experimentată în istorie. Ea nu trebuie impusă artificial la fel cum nici alta superioară celei actuale nu este impusă prin forţă acesteia. Să nu decidă buruienele despre cum trebuie să trăiască restul oamenilor! Care este problema lui G. Bush? Vrea să demonstreze că lumea este o turmă de vite? Sau că, pe lângă mentalitatea sa de crescător de animale, o cunoaşte şi pe cea a tehnologiei ultraperfomantă contemporană? Din păcate aceste pusee de ambiţie personală ale unui cowboy se termină în capul unei întregi naţiuni.

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Cultura umilinţei şi „educaţia”

2008-02-28T09:08:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Copilul este forţat să devină un membru al masei împreună cu colegii săi cu care concurează pentru atenţia profesorului şi pentru ieşire în evidenţa în faţă celorlalţi. Asemenea oricărui om copilul este tratat că pe o masă amorfă, la număr asemenea animalelor. Acesta este primul pas pentru transformarea lui în masă manipulabilă. Iată originea "educării" sale în spiritul corporatismului porneşte tocmai de la incapacitatea adultului profesor de a asculta şi digera producţiile psihice ale copilului sau de a-i acorda atenţia necesară stabilirii unei bune încrederi de sine!

Cert este că mutilatul şcolar va ieşi din scoală cu cultura umilinţei. Amestecat la grămadă cu restul de copii şi aflat în imposibilitatea de a-şi comunica gândurile unui profesor incapabil de a-i auzi pe toţi odată copilul va învăţa că numai calcându-l pe celălalt şi ridicându-te deasupra lui te poţi bucura de linişte interioară. Umilit de starea de inferioritate omul contemporan caută cu disperare un loc în birocraţia statului pentru a-şi prinde şi el victimele venite din corpul societăţii pentru a le umili. A-l strânge cu uşa pe aproapele este intenţia antisociala promovată de autorităţi încă din fragedă educaţie.

Nu sunt destui profesori s-ar zice. Fireşte că nu! Potenţialii profesori care ar trebui să aibă doar câte 2-3 elevi şi cu care să aibă o relaţie amicală au fost educaţi şi ei în acelaşi spirit şi astfel în acest moment ţipă unii la alţii prin cazărmi direcţionaţi spre o cultură a mutilării celuilalt.
Coşmarul educaţiei sălbatice constă în aceea că omul trecut prin mecanismele sale îşi iroseşte toată viaţa pentru a contracara aceste efecte mutilante iniţiate din fragedă vârstă. Omul se împacă cu sine şi ajunge la bucuria infantilă după o viaţă de om. Asta se numeşte înţelepciune şi unii oameni pot ajunge la ea până la urmă deşi autorităţile au grijă să o ascundă cât mai bine posibil.

Din păcate după acest peisaj cultural pustiitor omul contemporan îşi manifestă consternarea şi durerea profundă în faţa unui eveniment terorist fără să îşi accepte rolul într-un astfel de dezastru. Este o decizie ipocrită şi costisitoare pentru el însuşi şi pentru compromisurile pe care le face în viaţă de fiecare zi!

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Sănătatea cetăţenilor este preţul ambiţiilor fanteziste ale politicienilor

2008-02-28T09:05:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Corupţia este prezentată ca fiind principala problemă a politicienilor însă ea este chiar minoră în raport cu deserviciile pe care statutul lor îl fac societăţii prin însuşi faptul că sunt investiţi cu putere.

Experienţele avute de destui tirani de-a lungul istoriei i-au învăţat pe politicieni că e mai bine să renunţe de bunăvoie la putere decât să fie striviţi de furia poporului. În Occident au format astfel sistemul în aşa fel încât să le limiteze setea incurabilă de putere prin prevederi constituţionale speciale. Este cunoscut faptul că ţările civilizate funcţia de preşedinte nu poate fi ocupată de mai mult de două mandate.

Şi totuşi în acest moment al istoriei civilizaţiei puterea politicianului este încă mult prea mare. Semnele originii războinice ale puterii pot fi văzute însă foarte bine chiar şi în diluarea vechilor ambiţii tiranice ale politicienilor moderni şi vopsirea lor în culori umaniste. Adevăratul scop al politicienilor rămâne acela de a-şi umili rivali cu orice preţ. Ei nu ştiu să trăiască în pace pentru că trăiesc în conformitate mentalităţi inactuale, perimate dar şi dominate de ambiţii narcisice. Singura lor siguranţă este aceea a ordinelor date subalternilor şi a umilirii celorlalţi. Acesta este stilul lor de viaţă moştenit de la cultura războiului clasic.
Toate măsurile pe care ei le iau în societate sunt dominate de mentalitatea jafului. În trecut jaful se realiza direct prin ameninţarea armată. În epoca modernă el se realizează mai subtil prin manipularea omului de rând în scopul canalizării activităţii sale către activităţile ducătoare de profit. Un profit mare întăreşte economia şi presupune impozite mai mari care apoi sunt „investite” (irosite) pentru întărirea armatei. Cu cât armata statului pe care îl conduce este mai puternică cu atât politicianul este mai puternic şi se poate uita cu mai mare aroganţă la cei care conduc alte state.

Fie că este dictator şi implică supuşii în planuri megalomanice, fie că e democrat occidental ambiţia faraonismului nu îl părăseşte nici o clipă. Nevoia de a fi păstrat în istorie şi de a nu fi uitat peste generaţii îi întăreşte iluzia că e atotputernic şi nemuritor. Cumva este de înţeles că îşi doreşte să trăiască veşnic deoarece politicianul are societatea la picioare şi se simte ca un mascul alfa în harem. Ambiţiile lui psihopatice însă sunt satisfăcute de mutilarea cetăţenilor ce nu pot simţii tentaculele manipulării asupra propriei conştiinţe.

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Cetăţeanul de rând prins în momeala autorităţilor statului

2008-02-28T09:03:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Valorile tehnologiei şi civilizaţiei de care ne putem bucura astăzi nu au apărut peste noapte. În ele au fost investite munca asiduă a sute şi mii de generaţii de oameni. Vechea parabolă a minţii şi puterii interioare a omului date de Dumnezeu pentru a atenua lipsurile sale marcante în concurenţa pentru resurse cu restul animalelor pare deja un blestem. Rezolvarea perpetuă a problemelor, evoluţia tehnologiei pare să aducă mai multe probleme decât să le rezolve deşi cu instrumentele agonisite de umanitate până acum omenirea poate avea un trai liniştit şi coerent. Fireşte că unii au ştiut să îşi păstreze acea naturaleţe a stilului de viaţă. Pentru cei mai mulţi însă civilizaţia şi tehnologia devine un blestem.

Agitaţia cu care este cuprins omul occidental pare realmente una de dinaintea apocalipsei. Văzut la rece, din afară, omul occidental pare într-o concurenţă pe viaţă şi pe moarte cu o altă specie şi încearcă realmente să supravieţuiască. Fireşte că vechile ameninţări întreţinute de vechii şi actualii politicieni cu privire la comunităţi rivale este în măsură să convingă omul de rând să accepte task-urile din ce în ce mai complicate şi mai epuizante care se regăsesc în creşterea profitului general. Anesteziat de idei paranoide cărora autorităţile le modelează scenarii de avarie legate de ameninţări şi distrugeri omul de rând regresează la un stadiu de soldat care îşi depune voinţa în tolba generalului pentru a ieşi cumva dintr-o astfel de stare apocaliptică. Pus în starea de război condiţiile schimbului economic dintre angajat şi angajator sunt total defavorabile angajatului care regresează astfel uşor către vechea stare de sclav păstrată arhetipal în sufletul său la fel ca şi ororile războiului. Acestea au rol declanşator pe scară largă în câmpul conştiinţei omului de rând. Aşa se întâmplă că adolescentul rebel şi liber se transformă asemenea personajelor din filmele horror într-un sclav supus şi tipicar cuprins de depresie.

Cu greu se poate găsi o altă creatură care să muncească atât de asiduu ca omul. Până şi insectele ca albinele şi furnicile recunoscute pentru truda lor au sezoane prelungite de inactivitate şi relaxare. Mentalitatea muncii şi a producţiei de obiecte aşa cum a fost ea încetăţenită în cultura occidentală a condus la un tip de dezumanizare cu profunde implicaţii psihopatologice. Am demonstrat în altă lucrare că depresiile severe derivă direct dintr-o descendenţă ereditară asupra căreia s-au făcut abuzuri care a ţintuit-o muncilor grele tradiţionale. Urmaşii sclavilor sunt depresivi iar abuzul de muncă la care este supusă o bună parte din cetăţenii spaţiului occidentali vor transmite în viitor genele specifice tulburărilor psihice severe.

Per total agitaţia asta are un scop unic, acela de a distra o parte din specie, una care nu cunoaşte decât frenezia hedonistă şi se bucură la maxim de această situaţie. Pusă în raport cu degenerarea produsă în rândul celeilalte părţi din omenire care îi plăteşte preţul această situaţie pare o risipire îngrozitoare, un moft inuman. Generaţiile următoare se văd împopoţonate cu această povară psihopatologică teribilă pe post de preţ al acestor mofturi pe care vampirii societăţii le pun în practică.

Limitele legii cererii şi ofertei în cadrul schimbului economic

2008-02-28T08:55:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Marea problemă a capitalismului rămâne aceea a vechiului sclavagism din care provine şi anume aceea că manipulează realitatea în scopul constrângerii omului de rând să plătească birul. Pe timpul sclavagismului se foloseau armele pentru asta, în timpul economiei de piaţă se foloseşte manipularea, ingineriile financiare şi contractele.

Omul de rând occidental este atras asemenea unui peşte de momeala creditelor de la bancă sau a unei vieţi îmbelşugate, de un salariu mai atractiv, de un consum mai mare. La prima vedere o astfel de situaţie pare cu totul în regulă, pare un lucru normal. Omul munceşte mai mult şi primeşte mai mult pentru ceea ce munceşte. Cel care munceşte mai puţin sau nu munceşte deloc va primi şi mai puţin. Şi totuşi o astfel de mentalitate încetăţenită în spaţiul occidental timp de mii de ani şi ajunsă obişnuinţă este una extrem de păguboasă.

Deşi pare fair play şi face parte din viaţa de zi cu zi schimbul economic contemporan are unele bube care pun serios pe gândit. „Legea cererii şi a ofertei” este o regulă economică cu limite evidente. Ştie toată lumea că un copil va accepta să sară pe geam peste o perioadă de timp dacă i se dă o ciocolată sau ceva ce el îşi doreşte. Dacă s-ar întâmpla astfel legea cererii şi a ofertei va fi fost respectată întocmai. Şi totuşi forţarea copilului să sară pe fereastră conform contractului iniţial ar fi un act de barbarie. Din fericire în lumea civilizată legile statului interzic astfel de tranzacţii însă doar până la un anumit punct. De exemplu când vine vorba despre stabilirea unor astfel de tranzacţii economice cu lumea primitivă şi nonoccidentală statul nu mai e aşa de restrictiv şi lasă lucrurile să evolueze „natural”. Însă primitivul peste care corporaţiile capitalistă intră cu cizmele pline de mizerie se află în aceeaşi situaţie în care se află şi copilul occidental şi de aceea are nevoie de acelaşi gen de protecţie din partea statului.

Mai mult decât atât omul adult occidental se află şi el într-o situaţie asemănătoare deşi mai greu de observat. Am arătat altundeva că preţul produselor se stabileşte nu numai de raportul natural între cerere şi ofertă ci şi de potenţialitatea de manipulare a cererii.

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Păcatele progresismului orb

2008-02-28T08:51:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Datorită lipsei sale de atenţie faţă de om, datorită dispreţului sau lipsei de empatie faţă de el, progresismul este un curent moral sinonim cu capitalismul sălbatic, cu corporatismul. Indiferent de scopurile lui finale cu care el se laudă totuşi cetăţeanul onest este sortit să îl dispreţuiască, să îl considere inuman. Practic acelaşi lucru cu ermetismul său îl face însuşi acest corporatism relativ la cetăţean. Pe de altă parte problemele umanităţii sunt departe de a fi rezolvate cu toate promisiunile pe care industrialismul, descoperirile tehnico-ştiinţifice şi dezvoltarea capitalului mondial le-au făcut. Cumva acest lucru ar fi de înţeles deoarece rezolvarea tuturor problemelor ar însemna sfârşitul lumii... Însă una este să accepţi că civilizaţia implică o înlănţuire continuă de probleme, rezolvări de probleme şi probleme născute din aceste rezolvări şi alta este să te comporţi ca şi când accelerarea acestui proces de rezolvare a unui spectru de probleme prin accelerarea procesului de evoluţie tehnologică ar conduce la rezolvarea tuturor problemelor aşa cum face mai mult sau mai puţin declarat acest progresism orb. Tocmai din această cauză este orb, anume pentru că nu vede viitoarele probleme care s-ar putea să fie la fel de presante ca acelea pe care încearcă să le rezolve astăzi cu lăcomie şi pentru faptul că nu vede că odată cu atingerea visului lui vor apărea alte probleme de acest gen închipuindu-şi că el poate avea ultimul cuvânt în istorie. El pariază totul pe acest ideal şi crede sau se face că crede că face acest lucru spre binele omenirii.

O astfel de prejudecată are la bază tocmai rămăşiţele unei mentalităţi feudale şi obsesia sa a sfârşitului istoriei şi a lumii. Aceasta se centrează în jurul prejudecăţii ascunse a perfecţiunii lumii care ar putea avea loc dacă anumite lucruri se întâmplă. Pentru progresistul orb ea este o atmosferă SF iar pentru politician ea este tocmai înscăunarea. Fiecare dintre aceştia are ca satisfacţie acel statut de "cel mai mare" pe care îl atinge ca urmare a succesului în domeniul său. Progresistul ajuns să revoluţioneze tehnica se vede în postura de a fi cumva "cel mai la modă", cel mai avansat, în timp ce politicianul se vede drept "cel mai puternic". Un astfel de utopic apogeu este ambiţia absolutului.

Politicianul modern dezvoltă involuntar o astfel de prejudecată pe care o recunoaşte sau nu. Însă ea este recunoscută cu seninătate de către monarh. Acesta o dezvoltă direct deoarece lumea concepută de el este una conservatoare. Altfel stau lucrurile pentru politicianul contemporan care este pus în fruntea statului pentru a schimba lumea şi pentru a o îmbunătăţi. El este repede taxat de alegători şi rivali în momentul în care declară că lumea modelată de el ar fi una perfectă. De aceea acceptă doar undeva în intimitatea gândirii sale o astfel de credinţă conservatoare. Iar faptul că varsă o lacrimă mai mult sau mai puţin vizibilă la schimbarea din funcţie este un semn al acestei intenţii fundamental diferite faţă de cea declarată la investire. Aceasta este tocmai imboldul care îl face să fie politician şi îl determină să se implice în această luptă. Însă incompatibilitatea celor două intenţii, respectiv a sa (de a stopa schimbarea şi de a-şi păstra statutul de monarh) şi cea a cetăţenilor (aceea de a grăbi schimbarea şi de a creşte nivelul de trai) este tocmai punctul slab al organizării politice actuale.

Poate că răspunzătoare pentru această dezamăgire este şi ornamentarea religioasă a progresismului. Dar omul occidental a văzut pe pielea lui că raiul promis de autorităţile secolelor şi mileniilor trecute pentru a tempera revolta cetăţeanului acelor timpuri nu mai înseamnă nimic pentru cetăţeanul timpurilor de azi. Valorile materiale, hrana îmbelşugată au condus la o extremă nebănuită: obezitatea. Astfel că se dovedeşte că simpla bunăstare materială nu este decât un şir de distrageri ale atenţiei pe care cetăţeanul le acceptă. Problemele omului contemporan sunt la fel de presante, dureroase şi arzătoare ca acelea ale omului primitiv chiar dacă conţinutul acestora sunt radical diferite. Cu toate acestea nu se poate ignora faptul că problemele civilizaţiei contemporane au totuşi o altă formă, una evoluată. A le compara logic este inutil. Însă se poate observa cert că omul caută perpetuu soluţii pentru a rezolva probleme care apar perpetuu. El se adaptează, îşi schimbă setul de valori morale chiar pe timpul vieţii sale ca individ datorită acestei nevoi interioare, biologice de adaptare. Logic, uman şi strategic este să-l lăsăm pe fiecare să le rezolve în felul lui şi în ritmul lui. De aceea cred că politica democraţiei cu sila impusă de administraţia SUA este un alt mod de a proiecta într-un eden iluzoriu, abstract şi iresponsabil aceste principii progresist-oarbe. Adică o mare eroare.

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Mafia drogurilor şi a prostituţiei, două canale şmechere prin care cetăţeanului i se restrâng drepturile

2008-02-28T08:48:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Dacă ne uităm la cele mai periculoase acţiuni criminale din societatea contemporană vedem că ele se învârt în jurul a două lucruri: prostituţia şi consumul de droguri. Datorită celor implicaţi în acest război cetăţeanul trebuie să suporte o mulţime de restricţii. Poliţiştii ameninţă, strigă, agresează şi din când în când mai împuşcă câte un cetăţean confundat cu vreun membru din mafia traficului de droguri sau din cea a prostituţiei acolo unde aceasta nu este încă legalizată.
Dar oare autorităţile chiar doresc eradicarea acestor "flageluri"? Nu cumva, ca în cazul terorismului după cum se va vedea mai jos, acestea sunt simple decoruri juridice ale unei voinţe ascunse? Oare nu este mai simplu să se rezolve aceste cazuri în mod direct, tocmai prin crearea unor spaţii special amenajate, fără implicarea tuturor cetăţenilor în acest război? Iată că oraşul Amsterdam din Olanda a legalizat prostituţia şi o parte din droguri fără să se întâmple vreo nenorocire. Este oare greu pentru alţii să vadă acest lucru sau există interese pentru implicarea cetăţeanului într-unul dintre războaiele artificiale pornite de autorităţi? Nu cumva scopul real al acestor restricţii este limitarea libertăţilor cetăţeanului?

Se poate inclusiv ca vreun politician sau vreun prieten de-al lui să aibă interesul ca mafia să îşi desfăşoare activitatea în aceleaşi condiţii. Imaginaţi-vă că mafia însăşi s-ar trezi fără obiectul muncii în situaţia în care drogurile s-ar vinde la magazin cu preţuri accesibile. Imaginaţi-vă că fondurile obţinute de aceste forţe ascunse de pe urma disperării stării de sevraj a consumatorului pot fi practic nelimitate. Nevoia de drog poate să îl facă pe consumator să omoare pentru a procura suma necesară plăţii acestei doze. Practic vânzătorul poate cere orice preţ pentru doza atât de dorită iar consumatorul este sclavul său.

Iată cum drogatul devine un adevărat soldat pe de o parte pentru mafie şi pe de alta pentru autorităţile care joacă "hoţii şi vardiştii" cu el pe spinarea cetăţeanului dar şi în scopul parazitării libertăţii sale mimând o activitate de protecţie a sa. Pus în faţa sevrajului consumatorul de droguri poate ataca la colţ de stradă pentru a-şi procura doza iar cetăţeanul e gata să renunţe la libertăţile sale mai uşor şi cedării lor către autorităţi în confruntarea cu o astfel de disperare. Preţul artificial crescut al acestor substanţe este o altă problemă. Aceşti bani intră în buzunarul mafiei care apoi ajung în buzunarele politicienilor. Situaţia este într-adevăr una de neînchipuit. Totul are însă la bază frica feudală a multora dintre noi faţă de prostituţie şi vagabonzi. Deşi un drogat în stare de beatitudine este practic inofensiv, în mintea cetăţeanului el se asociază cu bolnavul de holeră şi ciumă care dădea furori în secolele trecute. Bolile sexuale răspândite de prostituate tot cam atunci îngrijora comunitatea în aceeaşi măsură. Aceste frici ereditare dar neîntemeiate pentru prezent fac obiectul speculaţiei unor resorturi mafiote în societate şi perpetuarea unei ordini sociale tacite dar depăşite moral.

Dar haideţi să presupunem că portretul făcut de mine acestei situaţii ar fi fals. Chiar şi aşa oare nu are un om dreptul să facă ce vrea cu viaţa lui atâta timp cât nu influenţează pe a altora? În cazul de faţă el vrea să se drogheze şi să se distrugă. Nu putem oare să îi creăm un spaţiu special în societate pentru a face acest lucru fără a implica afectarea restului societăţii după cum bine au făcut autorităţile din Amsterdam? Ce motive am avea în afară de cele enumerate de mine mai sus pentru a-i restricţiona libertatea? Fireşte că, din punct de vedere uman, moral nu avem niciunul. Dar, fireşte din nou, există motive economice serioase pentru a i-o restrânge totuşi. Acest "disperat" nu poate părăsi lumea aşa uşor par să spună autorităţile. S-a investit în el ca într-o vită de la abator. El trebuie să dea profit... Asta este într-adevăr o mare problemă pentru autorităţi. Cine să mai profite de disperarea lui? Ar mai intra oare banii pe care el îi cheltuieşte pe astfel de substanţe în buzunarele cui trebuie? Ar mai munci el sau cel prădat de el pentru aceşti bani?

Iată cum un întreg sistem social, procedural, legislativ şi ideatic este implicat într-o astfel de manevră oribilă! S-ar putea chiar ca producţia internă să scadă fără motivaţia corporatistă înlocuită de calmul temporar şi iluzoriu al consumului de droguri... Satisfacţiile oferite de sistem ca urmare a acceptării directivelor sale sunt concurate de aceste substanţe şi în iluzie şi în cantitatea de plăcere oferită. În cazul acesta recunosc că este foarte greu de ales...

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Ameninţarea armată: modul "suprem" de a lichefia implicarea politică a cetăţenilor

2008-02-28T08:46:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Politicianul este cheia restrângerii libertăţilor cetăţeanului. Dacă poate, cu cele mai cinice mijloace şi cu ajutorul celor mai josnice proceduri, politicianul încearcă să păstreze mentalitatea cetăţeanului îmbibată cu valori feudale cu ajutorul cărora acesta să îl vadă ca pe un salvator. Interesul politicianului este acea stare de tensiune existentă în comunitate în aşa fel încât să necesite o intervenţie din partea forţelor de ordine sau chiar a armatei. Politicianul pare astfel un eliberator. Omul de rând devine astfel un semianimal docil în aceste situaţii iar percepţia parentală asupra politicianului se întăreşte. Este situaţia în care politicianului îi convine cel mai mult. O astfel de situaţie este cea care îi place cel mai mult deoarece încrederea şi dragostea cetăţenilor pentru el va creşte. Puterea lui va creşte. Încrederea cetăţenilor în el creşte iar şansele să fie reales cresc şi ele. Creşterea puterii este însuşi scopul prezenţei sale în această ipostază de politician. El are şanse să fie reales sau să îşi întărească poziţia. Cu o astfel de imagine politicianul are o forţă de manipulare extrem de mare astfel încât poate interveni asupra separaţiei puterilor în stat în special asupra justiţiei fie prin amânarea sentinţelor fie prin anularea fie prin accelerarea lor.

După modelul negocierii valorii mărfii, a preţului, nici valoarea acţiunilor politicianului şi chiar a lui însuşi nu se poate rupe de context şi de oferta altor politicieni. Prin urmare politicianul este avantajat de imaginea altor politicieni cu rol de bad guys. În felul acesta el va părea realmente magnific în comparaţie cu aceşti băieţi răi. Tortura la care recurg sistemele totalitare este menită să scoată în evidenţă "milostenia" liderului care îl scapă pe victimă de sub aceste cruzimi şi care "doar" îi restrânge anumite drepturi. O astfel de procedură aplicată pe scară largă de serviciile secrete şi alte instituţii de acest gen este practicată altfel de către politician cu cetăţenii onorabili. Subiectul afectat de aceste tratamente inumane este obligat conform regresiei morale de propriul comportament abisal feudal să îl vadă pe liderul suprem (pe dictatorul de pe urma căruia a ajuns să fie torturat) ca pe un salvator. Practic regresia la acest comportament îşi ia rolul de salvator al organismului în situaţie de criză. Totalitarismul est-european a avut destule astfel de exemple. Cetăţeanul devine astfel foarte fragil din punct de vedere politic în aceste situaţii iar percepţia parentală îndreptată spre liderul politic sau militar se întăreşte.

Dar, dacă este un politician modern, are grijă în aceeaşi măsură ca această tensiune să nu degenereze prea tare. În situaţia de astăzi un război între două state conduce la erodarea imaginii celor care l-au început sau nu l-au împiedicat chiar dacă acest război este câştigat. Iniţial cetăţeanul apelează la modelul său tradiţional inconştient şi încetăţenit în secolele trecute (şi moştenite din tată în fiu) în situaţii de nemulţumire socială adică de agresiune armată împotriva altei comunităţi. Acest tip de reacţie este una tipic primitivă (despre care am discutat mai sus) la care apelează comportamentul uman în situaţia în care fie comportamentul feudal şi cel industrial nu sunt asimilate fie conduc la scăderea nivelului de trai.

Însă această revoltă se poate întoarce rapid împotriva conducătorului în situaţia în care războiul nu are sorţi de izbândă. Apoi un astfel de comportament se poate întoarce în aceeaşi măsură împotriva celui care îl provoacă şi în situaţia în care războiul are sorţi de izbândă dar nu se termină cu o spectaculoasă creştere a nivelului de trai aşa cum a rămas jaful şi împlinirea personală prin el întipărit în comportamentul ancestral. Am arătat mai sus premisele unei astfel de regresii morale. Datorită caracterului letal al armelor de astăzi, s-a văzut că victoriile lejere se pot obţine doar în faţa unor comunităţi neajutorate cum au fost minorităţile etnice în fostul spaţiu iugoslav şi "rasele inferioare" în Germania nazistă. Atunci când aceste armate oarbe s-au confruntat cu armate la fel de bine echipate situaţia s-a schimbat radical şi cetăţenii şi-au reluat comportamentul modern. Poporul s-a întors rapid împotriva acestor tirani şi sfârşitul lor a fost unul brutal. Pe lângă cazul lui Hitler în anii 1940 aşa s-a întâmplat şi cu Slobodan Miloşevici în anii 1990. Acceptarea iniţială a războiului s-a întâmplat şi în SUA relativ la cel din Vietnam şi, mai recent, la cel din Irak. Este un model regretabil de regresiune a competenţei morale şi comunitare a cetăţeanului. Însă tot cetăţeanul este cel care îşi dă seama de prăpastie şi tot el îşi corectează acţiunea. Aşadar resorturile bunei funcţionări a societăţii se află în mâinile cetăţenilor de rând şi nu în cele politicienilor.

Aşadar în situaţia de astăzi un război între două state conduce în final la erodarea imaginii politicianului în faţa celor care îi sunt supuşi. Iată de ce politicianul modern dacă este bun are grijă ca aceste tensiuni să nu degenereze prea tare. Din păcate acest "dacă" este unul prea personal. Sistemul nu poate controla astăzi pe acest "dacă". El depinde în prea mare parte de planurile personale ale politicianului în timp ce experienţa cetăţenilor se poate stinge progresiv cu apariţia noilor generaţii care nu au prins iadul războiului. Chiar dacă omul are în sine această capacitate naturală a civilizaţiei contemporane vestice de a se opri la timp, de a opri genocidul iniţiat de vreun astfel de politician descreierat, totuşi până în acest punct se pot produce nenumărate abuzuri şi crime doar datorită faptului că un astfel de imbecil reuşeşte să păcălească, chiar şi pentru puţin timp, sistemul.

Oricum, indiferent de inteligenţa sa şi de caracterul său bineintenţionat politicianul contemporan practică o politică specifică de negociere a acestor stări predispozitive la agresiunea unei comunităţi rivale: dacă cetăţeanul este prea liniştit şi ameninţă să gândească în direcţii nefavorabile politicianului atunci acesta inventează ceva, se agaţă de ceva pentru a-i trezi un eroism arhetipal şi a-i abate atenţia. Dacă acest eroism se dovedeşte a fi unul ce poate degenera atunci politicianul vine ca un salvator şi împiedică un astfel de cataclism din care el însuşi poate ieşi foarte răvăşit. Experienţa lui Hitler este una ţinută minte de politicianul modern. Însă el riscă destul de mult totuşi. Există destui politicieni cu faima lui Hitler şi mai ales cu puterea lui care se joacă cu focul în acest fel fără să îşi închipuie ce pot stârni.

Am fost emoţionat profund când, la sfârşitul unei partide de fotbal între echipele Statelor Unite şi Iranului (încheiate cu victoria acesteia din urmă) unul dintre jucătorii iranieni a mers şi a dat mâna cu unul dintre adversarii săi. A fost un gest nobil care arată că cetăţeanul de rând tinde să respecte o altă comunitate. Este clar că, pe fondul acestor ameninţări întreţinute artificial de politicieni prin declaraţii şi sfori trase cetăţeanului i se inoculează în suflet idei paranoide despre duşmani potenţiali, despre axe ale răului şi despre monştri ce se ascund în alte comunităţi. Este o strategie abilă şi revoltătoare a acestor paraziţi pentru a-şi subjuga popoarele, pentru a le stârni unele împotriva altora din josnica dorinţă de a le creşte lor puterea.

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Asocierea parşivă a politicianului cu valorile religioase

2008-02-28T08:43:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Politicianul ideal în societatea de astăzi este acela care reuşeşte să întoarcă cât mai puţine fonduri de la societate înapoi către societate dar care, în acelaşi timp să dea impresia de generozitate. Fondurile astfel economisite pot fi investite într-o imagine idilică de imperiu puternic sau a unei naţiuni intangibile sau chiar în întărirea armatei (în special pentru cazul societăţii feudale) şi economiei sale (în special pentru cazul societăţii industriale). O astfel de situaţie implică tendinţa cetăţenilor de a-l aproba, de a-i scuza eventualele abuzuri şi de a-i ceda din propria lor putere întărindu-i astfel lui poziţia.

Asocierile politicianului cu valorile religioase este una dintre cele mai mari ofense aduse spiritului. Sinceritatea şi sufletul paşnic al spiritului religios sunt pângărite de perversitatea, egoismul, minciuna şi dorinţa de putere a politicianului. Meseria de monarh a învăţat din experienţa imperiului roman care s-a prăbuşit tocmai pentru că nu a mai motivat soldatul de rând să lupte. Imperiile Evului Mediu au remontat această lacună folosindu-se de religie pentru a motiva soldatul. Monarhul şi imperiul şi-au creat imaginea dumnezeirii prin bogăţia opulentă şi extravagantă, prin gesturile specifice menite să facă pe "muritorul de rând" să plece capul şi să aibă credinţa ca duce un război sfânt. Liderul militar a ajuns să fie şi lider religios şi învăţător. "Măreţia" imperiului îi crea soldatului iluzia că aparţine unei lumi supranaturale, unei suprarealităţi binecuvântate de unde să aibă justificarea de a se uita cu dispreţ, de sus la restul lumii. O astfel de măsură este reluată astăzi la indigo de politica arogantă a lui G. W. Bush în Statele Unite. Cei mai mari dictatori ai secolului al XX-lea au încercat să refacă această iluzorie nevoie a omului de rând de absolut prin proiecte gigantice, megalomanice în care el să se regăsească. Neajunsurile vieţii de zi cu zi sau insecuritatea socială se converteşte la nivel mental în sentimentul de topire într-o astfel de lume iluzorie şi utopică cum au fost "al 3-lea reich", "societatea comunistă" şi, astăzi "the greatest nation" în sufletul omului de rând. Toate aceste simulacre religioase ale politicului sunt menite a subjuga libertatea cetăţeanului.

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Restricţiile sociale ca metode ingenioase ale politicianului de distragere a atenţiei cetăţeanului de la reforma politică

2008-02-28T08:42:00.001-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Dacă monarhul apelează la educaţia sălbatică pentru a îndobitoci cetăţenii şi a-i păstra la nivel moral de animal de povară politicianul modern a trebuit să renunţe mai mult sau mai puţin la acestea. Însă unele dintre ele au rămas în picioare neatinse de reformele ce au urmat în secolele 19 şi 20. Unele din restricţiile sociale de astăzi sunt simple consecinţe ale unor prejudecăţi ereditare ale omului contemporan. Ele fac obiectul unei oarecare minorităţi sociale aşa că majoritatea cetăţenilor le ignoră şi lasă autorităţile "să se ocupe" de ele. O astfel de situaţie este una tipică şi fiecare minoritate suferă astfel de restricţii artificiale doar pentru că o nu poate să îşi ceară direct drepturile şi să protesteze. Autorităţile folosesc prejudecăţile şi forţa părerii majorităţii pe post de paravan în a persecuta astfel de minorităţi. Însă orice cetăţean este parte într-o anumită minoritate la un moment dat. Chiar dacă respectiva stare este una temporară orice om se poate trezi încolţit de o birocraţie opresoare care să-i afecteze starea de spirit şi să-i deturneze atenţia. Prin astfel de restricţii însă autorităţile îşi fac necesarul de restrângere a libertăţilor cetăţeanului în aşa fel încât să nu îi ofere posibilităţi de căutare a altor probleme în altă parte.

Ce se poate observa în cazul acestei stări de lucruri este reminiscenţa procedurilor feudale de presiune şi chiar persecuţie constantă asupra masei cetăţenilor pentru a-i manipula mai bine şi pentru a-i exploata economic cât mai eficient. Este evident că un om care are probleme în trafic, care nu are unde să parcheze maşina, care este atacat de un consumator de droguri pentru bunuri la colţ de stradă nu se va mai gândi că cutare politician moţăie în parlament şi că trebuie înlăturat de acolo. O astfel de problemă i se va părea secundară în raport cu problemele reale cu care s-a confruntat peste zi. Mai departe descriu câteva astfel de măsuri de limitare artificială a libertăţilor individuale schiţate general.

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Statutul social al politicianului este rezultatul corupţiei în masă

2008-02-28T08:38:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Situaţia corpului politic este una extrem de cenuşie. Dat fiind faptul că li se acordă putere sporită în raport cu cetăţeanul, dat fiind faptul că primesc numeroase facilităţi şi drepturi civile în plus faţa de restul cetăţeanului, comportamentul lor comunitar devine unul pervertit, unul ermetic. Politicianul se rupe astfel de grosul comunităţii, de nevoile ei, el nu mai răspunde decât formal la aceste nevoi deoarece nu mai face parte din ea, ci adoptă un stil de viaţă diferit. Politicianul este artificial transformat într-un star de la Hollywood tocmai datorită unei feudale tendinţe care se manifestă inconştient şi în sufletul cetăţeanului şi în cel al său însuşi. Având în vedere această anomalie politicianul are standarde de viaţă care îl fac orb la problemele reale ale comunităţii iar principala lui problemă devine lupta cu rivalii politici şi întreţinerea iluziei cetăţenilor cum că ar fi încă unul dintre ei. Costurile implicate în aceste manevre sunt foarte mari şi total inutile comunităţii înşişi.

Dacă politicianul este un om hiperactiv iar munca politică este un criteriu pentru această trăsătură atunci el încearcă să îşi îmbunătăţească stilul de viaţă. Acest lucru îl face fie prin creşterea puterii sale politice, prin creşterea poziţiei sale în ierarhia politică, fie prin creşterea averii sale, prin îmbogăţire. Posibilităţile de manipulare a situaţiilor favorabile sunt cu mult mai mari în cazul statutului său social. În ţările dezvoltate şi cu tradiţie democratică aparatul de control al unor astfel de derapaje este mai eficient şi această posibilitate este, prin urmare, mai rară. Însă pentru cea de-a doua variantă, pentru statele nedezvoltate, situaţia este la fel de nocivă în toate ţările. Politicianul se comportă parcă posedat pentru a răsfrânge libertăţile cetăţenilor şi a-şi spori propria putere. El perverteşte astfel inclusiv bruma de democraţie a sistemului în vigoare hărţuindu-l să devină dintr-unul industrial unul feudal sau împiedicându-l să devină unul industrial.

Predispoziţia lui nativă pentru inovaţie, pentru eficientizarea muncii şi a organizării propriului statut social şi eventual, al propriului partid, contrastează cu această naturală şi de înţeles tendinţă de a păstra cetăţeanul în întuneric şi a nu-l face să gândească într-o anumită direcţie. Un astfel de profil este identic cu acela al funcţionarului corupt care face pe prostul când este luat la întrebări de eventualele organe de control, dar care se dovedeşte extrem de eficient şi de performant când este vorba să-i încurce cetăţeanului planurile. Scopul acestui comportament este mita de stradă luată de acest tip de funcţionar dar şi mita metasocială luată de politician pentru faptul că moţăie în parlament şi încurcă planurile naturale ale mersului societăţii cu scopul păstrării propriei situaţii călduţe.

Iată cum "competenţa" mult invocată poate fi însă o armă cu două tăişuri pentru politicianul parazit care stăpâneşte comunitatea sa. Cetăţeanul tinde să protesteze şi să se plictisească de politician, tinde să îi critice acţiunile şi chiar să îl înlocuiască în luarea deciziilor importante. Pentru a-şi păstra poziţia politicianul încearcă strategii de distragere a atenţiei şi de restrângere pe cât mai mult posibil a libertăţilor sale. Nu contează prin ce mijloace, nu contează gradul de restrângere a acestora, important este ca, adunate, aceste restrângeri ale libertăţii să îl oprească pe cetăţean de la avântul său reformator în materie de politică sau eventual să-i canalizeze acest avânt către domenii alternative.

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Corupţia: un instrument indispensabil al castei politice

2008-02-28T04:06:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Funcţionarii publici fac parte din corpul birocratic cu care se împânzesc instituţiile statului. Într-un anumit procent aceşti funcţionari chiar ajută la buna funcţionare a instituţiilor. Ei mediază între cetăţeanul de rând şi stat, punând în practică deciziile statului. Însă dacă este depăşit un anumit prag apare birocraţia pe care o ştim cu toţii cu mulţimea de funcţionari plină de aere de vedete Hollywood care sufocă efectiv cetăţeanul. Cu cât aparatul birocratic este mai mare cu atât corupţia este mai mare. Măsurile anticorupţie luate de guvern sunt simple vorbe de adormit copiii. În realitate politicianul nu îşi doreşte acest lucru care camuflează însăşi activitatea sa. Mai simplu ar fi însăşi reducerea ţesăturilor birocratice, simplificarea procedurilor. Este paradoxal cum într-o ţară cu miliarde de proceduri şi "acte doveditoare" corupţia prosperă. Tocmai această penurie de acte constituie motorul corupţiei. Documentaţiile stufoase par a fi simple jonglerii logice şi legislative, adevărate numere de iluzionism de la circ prin care din alb se face negru şi invers în aşa fel încât nimeni să nu înţeleagă şmecheria.

Însă faptul şi mai grav este dat de rolul acestui corp birocratic auxiliar. Birocraţii nu sunt nişte bibliotecari disciplinaţi, rutinaţi şi specializaţi pe un anumit domeniu. Ei sunt nişte şmecheri care pot face foarte uşor pe proştii şi pe incapabilii pentru a lăsa un infractor sau un terorist internaţional să scape de pedeapsă în schimbul mitei, dar ei pot fi şi cei mai vigilenţi, scrupuloşi şi zeloşi paznici ai bunurilor statului în lipsa acesteia. Aceşti oameni au un comportament antisocial pronunţat, ei pot deveni elemente periculoase pentru ordinea statului. Statul face astfel un compromis cu ei; le dă o slujbă mediu plătită dar şi posibilitatea de a hărţui o parte a societăţii cu scopul de rotunjire a veniturilor prin mită. Calităţile de mafiot mediocru sunt răsplătite tocmai prin ciubucul pe care îl poate stoarce prin lucrul direct cu victima. Angajând astfel de oameni în instituţii inutile, auxiliare altora, statul are avantajul că le dă de lucru unor indivizi potenţial periculoşi la adresa siguranţei sale, dar şi putere prin care le este astâmpărată dorinţa de revoltă cu un preţ minim. În momentul în care intri într-un birou public ai impresia că ai intrat la închisoare, că discuţi cu gardieni care îţi atrag neîncetat atenţia că ai încălcat cutare sau cutare regulă, şi, mai ales, că le eşti inferior acestora dacă nu cumva că ar trebui să fi executat...
Iată un mod foarte şmecher prin care politicienii deturnează ostilitatea socială faţă de ei înşişi către corupţia de stradă, către corupţia mică. Iată de ce gargara autorităţilor împotriva corupţiei este doar o strategie de îmbunătăţire a imaginii; pentru că însuşi corpul politic al statului este un aparat birocratic şi, prin urmare, corupt. Statul însuşi nu a avut tot timpul forma de mediator şi protector faţă de cei defavorizaţi aşa cum apare în ţările dezvoltate. În ţările nedezvoltate pretinsa protecţie pe care statul ar face-o nu se vede deloc. Originar statul este acel corp politic protector al conducătorului armatelor compus din oameni care transmit directivele puterii către clasele de jos respectiv în scopul colectării taxelor şi mobilizării pentru război. În orice caz identificarea statului cu corpul politic (aşa cum există la origine) este ascunsă atent prin numeroase proceduri "democratice" şi "ajutoare" pentru defavorizaţi. Politicianului i se creează imaginea unui servitor al omului de rând şi nu a unui cuceritor de teritorii de pe care să îşi colecteze taxele aşa cum a fost la origine sau mafiot abil aşa cum este astăzi.

Corupţia nu este iniţiată de către omul de rând ci de politicianul originar care cucereşte cu armata teritorii de pe care "culege" elegant taxele sau de birocratul care face acelaşi lucru la un nivel redus. Aşadar corupţia este un model macrosocial de retribuţie în societate. Mita este un fel de taxă de protecţie aşa cum apare ea în cazul mafiei. Politicienii au făcut din această taxă o realitate socială acceptată prin educaţie şi experienţa de zi cu zi ca normală. Dacă cetăţeanul tace şi nu protestează nici politicianul nu ia măsuri faţă de acest flagel. Dimpotrivă, în ciuda declaraţiilor oficiale el este chiar mulţumit că se întâmplă aşa ceva. Iată cum se creează astfel premisa apariţiei unuia dintre modelele prin care politicianul abate atenţia de la propriul său statut parazitar. Şi coruptul şi corupătorul de la bază sistemului se ştiu cu musca pe căciulă, se obişnuiesc cu starea aceasta de ilegalitate şi consideră că aşa e natural şi normal. Aceşti oameni tind să îl considere pe politician unul de-al lor şi să le treacă cu vederea statutul. Abia în momentul în care majoritatea cetăţenilor încep să protesteze politicianul începe şi ia măsuri ("de ochii lumii") împotriva corupţiei. Practic scaunul său este ameninţat de aceşti funcţionari. Atunci politicianul nostru devine un "mare erou"! De fapt e un prădător înfometat care alungă vulturii de la masa lui. În acest caz apelul la emancipare politică şi cetăţenească făcut împotriva micii corupţii este o ipocrizie vrednică de cel mai acid dispreţ.

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Asemănările flagrante între spiritul sclavagist şi cel corporatist

2008-02-28T03:21:00.001-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Capitalismul sălbatic implementat în România poate arăta valorile capitalismului în general, poate fi o parabolă pentru înţelegerea acestuia deoarece aici lucrurile s-au făcut pe faţă şi nu discret ca în Occidentul civilizat. Sectorul privat a fost rapid acaparat de vechii securişti care, spre deosebire de omul de rând, aveau dreptul la călătorii în Occident. Aceste călătorii le-au dezvoltat abilităţi de mici afacerişti observând încă de atunci evoluţia pieţei şi chiar făcând speculă cu obiecte cumpărate de acolo. Ei au avut astfel posibilitatea să strângă anumite sume de bani cu care au mituit funcţionarii publici sau cumpărat pe sume minime anumite proprietăţi rămase ale nimănui după căderea comunismului. Cei mai acerbi practicanţi ai capitalismului sălbatic postdecembrist torturaseră pe timpul comunismului pe cei ce se opuneau regimului. Aşa cum aceştia au devenit oameni de afaceri din torţionari în aceeaşi manieră feudalii au devenit burghezi chiar dacă nu pe linie familială, nu pe descendenţă directă. Totuşi apucăturile de vechi jefuitori şi biruitori ai vechilor aristocraţi au fost transformate în spirit corporatist de burghezii care au consolidat capitalismul.

Corporaţiile moderne au structura organizatorică absolut identică cu cea a armatelor din care au derivat odată cu stadiul industrial de dezvoltare. Cel mai clar exemplu este publicul ţintă (target-ul) pe care limbajul corporatist l-a adoptat cu o nonşalanţă terifiantă. Targetul nu mai este bombardat cu proiectile şi ucis pentru a i se lua bunurile ci este convins cu reclame şi alte subterfugii să facă un anumit schimb. În fapt cumpărarea este un schimb al mărfii cu marfa mărfurilor. Iată de ce publicitatea agresivă care ne bombardează zi cu zi este de fapt urmaşa directă a războaielor medievale.

Există o ierarhie în organigramele sale, în microstructurile sociale care conlucrează la finalizarea produsului. Există vechea avangardă care cerceta poziţiile inamice şi dădea informaţii capilor armatelor pentru ca aceştia să adopte o strategie viabilă de luptă. Avangarda modernă sunt studiile de piaţă pe care firma le face pentru a cerceta nevoile targetului.

S-ar putea crede că vechile victime ale războiului epocilor trecute au dispărut deoarece targetul modern nu moare. La prima vedere aşa s-ar părea. Însă la o analiză atentă se poate vedea că el se cam umple cu tulburări psihice. Stresul este nucleul lor. Bombardat cu reclame din toate părţile omul contemporan trebuie să se întrebuinţeze din ce în ce mai mult pentru a-şi putea permite luxul achiziţionării acestor bunuri. Firmele au şi ele politici abile de vânzare cum ar fi împărţirea plăţilor în rate care îşi cresc valoarea progresiv şi de care clientul nu fusese înştiinţat. Pentru a face faţă acestor cheltuieli muncitorul în cauză trebuie să presteze ore suplimentare şi venituri suplimentare.

Puteţi fi siguri că dacă toţi oamenii implicaţii în activităţi diverse în planul social ar înceta lucrul în acelaşi timp armata/poliţia ar interveni şi i-ar lua cu forţa. Dacă închisorile s-ar umple până la refuz ei nu s-ar lăsa mai prejos în a da o lecţie răsculaţilor şi i-ar executa cu armele lor performante fără prea multe ezitări. Aşa ceva ar fi de neconceput pentru corporatişti. Scăderea profitului lor ca urmare a refuzului angajaţilor de a se subordona ar produce panică pentru lăcomia lor de nestăpânit. Într-un astfel de moment societatea industrială ar regresa la stadiul său de societate feudală cu sclavii ei legaţi de glie şi ameninţaţi cu armele pentru a produce.
Ca să înţelegeţi şi mai bine ce rol au marile corporaţii în trasarea directivelor politicilor interne şi, mai ales internaţionale vă readuc în memorie un caz pe care şi-l aduce aminte oricine: înainte de invazia din Irak oficialii irakieni erau acuzaţi de faptul că fabrică arme de distrugere în masă deşi aceştia au negat vehement iar cei din Coreea de Nord se lăudau în fiecare săptămână cu noile teste nucleare. Cu toate acestea nu Coreea de nord a fost atacată pe motivul ameninţării securităţii internaţionale ci Irakul. Armele de distrugere în masă nu s-au găsit. Cert este că cineva a fost influenţat de existenţa petrolului irakian să nu audă ce strigau nordcoreenii dau să vadă ce nu arătau irakienii.

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Politicianul poate manipula moneda

2008-02-28T03:18:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Iată că moneda îşi dezvăluie nişte faţete necunoscute de marele public. Autorităţile spun sec că moneda este doar o simplă eficientizare a comerţului, o folosire mai optimă a mărfurilor prin reprezentarea lor în plan comercial. Dar moneda este şi un mod de control al acestor mărfuri. De exemplu dacă emiţătorul tipăreşte mai multă monedă decât însăşi valoarea cumulată a tuturor mărfurilor de pe piaţă atunci apare inflaţia produsă artificial. Aceasta este o echilibrare naturală a valorii concrete a mărfii cu cea abstractă a valorii de schimb a monedei. O astfel de măsură se finalizează cu un surplus de monedă pe piaţă ceea ce conduce automat la creşterea consumului intern al comunităţii. Însă dacă acest consum nu este acoperit de producţia internă de bunuri va apărea o criză, adică o cerere mai mare de produse şi o ofertă mai mică. Acest fapt conduce la creşterea preţului produselor cerute cu insistenţă. De aici va apărea un întreg spectru de consecinţe. Rezultatul constă în sărăcirea unei bune părţi din membrii comunităţii.

Această procedură este echivalentul moral al furtului. Practic statul prin conducătorii săi face o manevră fiscală prin care îi fură omului de rând produsele acumulate. Totul depinde de acea naivitate a cetăţeanului de a accepta ca universală şi imuabilă valoarea banului. Statul nu afirmă direct însă încurajează omul de rând să absolutizeze valoarea monedei prin imaginile cu cele mai valoroase şi autoritare figuri, elemente, persoane puse pe bancnote sau monede. Conducători, monarhi, lideri spirituali, momente istorice, monumente naturale cu rezonanţă religioasă sau culturală, etc. puse sau asociate cu moneda sunt strategii de imagine prin care statul încearcă să asocieze valoarea relativă a banului cu cea absolută sau ceva mai stabilă a acestora.

Dincolo de acest lucru se poate vedea şi faptul că statul găseşte un foarte ingenios mod de a fura fără a fi prins. Cei care vor ridica preţurile vor fi tocmai comercianţii, adică periferia sistemului. Omul de pe stradă îşi varsă supărarea pe aceştia şi nu pe politicienii care au iniţiat această măsură. Politicienii, reprezentanţii nucleului statului, plasează discret în stradă acest conflict în timp ce ei ciocnesc victorios paharul undeva în spatele uşilor închise.

Aşadar, dacă ar dori, politicienii ne pot lăsa fără economiile de o viaţă cât am clipi! Dacă nu fac acest lucru este pentru că unii dintre ei sunt bineintenţionaţi iar alţii se tem de revolte sociale sau, cel puţin, de pierderea următoarelor alegeri ca urmare a scăderii nivelului de trai. Însă în situaţii de război astfel de abuzuri se pot realiza cu arma la tâmplă. Sisteme sociale cu tradiţie ca SUA sau ţările vesteuropene dezvoltate economic nu permit profituri speciale pentru politicieni într-o astfel de situaţie. Cadrul legislativ împiedică astfel de fraude. Însă în ţările cu politici totalitariste sau care au avut un astfel de trecut unde un cadru de acest gen nu există, unde omul de pe stradă nu are experienţă politică şi nu ştie să facă presiuni asupra statului, politicienii dau mâna între ei într-o corupţie generalizată indiferent dacă se află la putere sau în opoziţie. Separaţia puterilor în stat este doar o declaraţie pe hârtie într-o astfel de situaţie. În aceste ţări politicianul este şi membru în puterea juridică, şi om de afaceri. În dorinţa lor de îmbogăţire rapidă îşi permit riscul de a opera astfel de inginerii politico-financiare prin care fură din bunurile cetăţenilor sărăcindu-i.

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Marfa, banul şi politica.

2008-02-28T03:16:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Moneda este o realitate ce pare la îndemâna tuturor. Toată lumea ştie despre ce este vorba când discutăm despre realitatea banului şi despre puterea acestuia. Tipărită pe hârtie specială, cu materiale speciale sau pe o hârtie simplă tipărită normal şi pe care se poate pune o ştampilă şi o semnătură (cu care mergem la bancă) moneda pare un obiect preţios, original, ba chiar o operă de artă, ţinând cont că poate fi şi falsificată. Banul este ceva fără de care viaţa socială ar fi de neconceput. Dar el se foloseşte încă din timpuri străvechi. Există şi astăzi triburi primitive ai căror membri "plătesc" copacii pentru fructele lor cu câteva pietricele pe care ei le folosesc pe post de monedă.

Moneda noastră contemporană este tot un fel de pietricică. Pe timpul conquistadorilor spanioli statul spaniol a intrat în colaps în ciuda aurului care venea din America de Sud. Aurul, cel care pare a fi o valoare supremă astăzi, a ajuns să nu valoreze mai nimic în acea perioadă în Spania. Asta din cauză că omul de rând a refuzat să facă schimb pe acest obiect cu produsele sale. Dacă alchimiştii reuşeau să descopere formula magică prin care să producă aur industrial atunci valoarea lui r fi scăzut în aceeaşi măsură. De fapt tocmai aceste produse, tocmai marfa este esenţa monedei. Fără marfă moneda nu are valoare pentru că nu poate fi schimbată într-un acord comercial.

Moneda, ca obiect, poate căpăta valoare istorică şi artistică datorită originalităţii sale însă dacă există prea multe exemplare sau dacă este multiplicată excesiv îşi pierde şi această valoare artistică şi pe cea istorică dar şi pe cea originară, de unitate de schimb. Pe de altă parte, dacă are valoare istorică ea nu va căpăta automat valoare comercială aşa cum va fi avut în timpul în care a funcţionat ca monedă. Ştiinţa economiei afirmă clar că moneda este o marfă universală, o marfă a mărfurilor. În situaţia în care comunitatea nu dispune de mărfuri (sau mărfuri vandabile eventual) atunci nici moneda respectivei comunităţi nu funcţionează. Aşa s-a întâmplat cu Spania în exemplul de mai sus când nu a avut suficiente mărfuri pentru a acoperi "pretenţia de schimb" a monedei.

Moneda se poate devaloriza provocând astfel inflaţia. În astfel de situaţii de criză moneda poate fi realmente refuzată şi comerţul poate deveni unul primitiv, cu schimbul direct al mărfurilor. Inflaţia poate apărea imediat în cazul în care, sub diferite motive, schimbul de mărfuri nu se poate realiza. De exemplu dacă printr-o anumită conjunctură membrii periferici ai comunităţii nu pot schimba pe hrană moneda achiziţionată anterior, fie pentru că ea este transportată greu fie din cauza oricărei alte astfel de situaţie de criză, atunci acest lucru se resimte în însăşi valoarea respectivei monede. Un război, un cataclism, o banală secetă poate face ca atât de iubiţii bani să îşi piardă valoarea. Politica Spaniei din exemplul de mai sus a fost una inoportună: în loc să lase forţa de muncă în câmpul economiei concrete, să producă bunuri de interes general, această ţară a dirijat-o către armată şi trimisă să aducă aur. Acest colaps s-ar întâmpla şi astăzi dacă toţi cetăţenii ar lucra în sistemul bancar. Cine s-ar mai ocupa de producerea mărfii concrete?

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Satul modern industrial ca moştenitor al celui sclavagist

2008-02-28T01:39:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Asemenea situaţiei birului feudal sau a taxei de protecţie a mafiei şi impozitul contemporan plătit celei mai mari corporaţii – statul – are aceleaşi coordonate: doar o parte din valoare acestor bunuri se reîntorc către cei ce contribuie la el şi restul este folosit pentru alte probleme nespecifice omului de rând. Pentru a înţelege situaţia am să prezint un caz de microrelaţie socială între plătitorul de taxe şi cel ce percepe taxele care reduce la scară pe cea a statului contemporan. Exemplul este cel al taxei de protecţie cerut de mafie: Mafiotul oferă protecţie celui care îi oferă taxă însă va deveni agresiv la rândul lui în cazul în care taxa nu este plătită. Taxa de protecţie este practicată şi de mafioţi amatori care apoi sunt prinşi şi pedepsiţi de stat la fel cum prădătorul mai mare îl elimină pe cel mai mic. Taxa asta de protecţie uneori ascunde pericole inexistente, bau-bauri implementate de educaţie să sperie copiii în a face boacăne. În acest caz schimbul economic realizat între mafiot şi plătitorul de taxă este un fals schimb. Situaţia pare mai curând o parazitare, o vampirizare horror decât un schimb cinstit de mărfuri în funcţie de cerere şi ofertă. În acest caz se depăşesc limitele condiţiilor unui schimb corect în aceeaşi manieră în care copilul sau primitivul pot fi păcăliţi de viclenia adultului occidental contemporan.
De ce face mafiotul şi statul asta? Din profit pur şi simplu. Atunci când găseşte o sursă sigură de venit viclenia îşi formează abilităţi nebănuite. Să nu îmi spuneţi că nu vi-aţi dori să fiţi vreun senator sau nu ştiu ce funcţionar prin cutare minister care primeşte diurnă, participă la recepţii, face excursii gratuite în străinătate şi chiar este plătit pentru asta! Omul îşi inventează nişte sarcini birocratice inutile şi cu rol de campanie electorală care să îi dea alegătorului impresia că lucrează din greu. La fel şi mafiotul vine cu argumentul bau-baului, inventează tot felul de probleme victimei pentru a o convinge să îi cumpere serviciile protectoare.
Dacă este să ridicăm la scară mai largă aceste principii sociale vom vedea că avem un stat care inventează tot felul de probleme pentru a-şi menţine starea de vampirizare. Analiza statului comunist unde oficialii au avut mai puţin talent propagandistic şi mai slabe instrumente de manipulare poate oferi un model în înţelegerea însuşi statului capitalist.

O întreagă maşinărie de dezumanizare şi reducere a eventualelor proteste era pusă în aplicaţie. Totul pornea de la întemniţarea şi torturarea principalilor opozanţi ai sistemului. Omul de rând era obligat la inactivitate politică tocmai pentru că se temea de represalii. Apoi urma pregătirea noilor generaţii în spiritul animalelor de la abator, în spiritul statului totalitar. O educaţie rigidă, necomunicativă şi pedepsitoare era în măsură să stopeze din faşă orice tendinţă de răzvrătire a viitorului muncitor. Experienţe traumatice ca serviciul militar la care era obligat orice tânăr erau în măsură să îl facă pe omul de rând să se „maturizeze” şi să accepte starea de lucruri fără vreo abatere.

Sistemele comunist-totalitare, deşi se doreau a fi superioare capitalismului ele au prins exact acolo unde capitalismul s-a manifestat firav şi nu a apucat să îşi aibă tradiţie. Spaţiile sociale cu tradiţie capitalistă l-au acceptat parţial mai mult din spirit de toleranţă decât din nevoia de funcţionalitate. Experienţa socială a omului de rând din aceste spaţii dezvoltate economic l-a recunoscut deîndată ca fiind o etapă premergătoare celei căreia comunismul de fapt se opunea. Dar dacă ne uităm cu atenţie observăm că vechile reflexe feudale au supravieţuit şi că asemănările capitalismului cu totalitarismul comunist sunt de fapt foarte mari iar diferenţele „radicale” sunt doar un pic cosmetizate.

Întregul sistem capitalist funcţionează după aceleaşi reguli ca cele ale totalitarismului în general şi cel comunist în special. Diferenţele sunt acelea că libertăţile individuale sunt mai mari, că opţiunile sunt ceva mai mari şi, prin urmare şi produsele mai multe. Însă statul capitalist pune pe tapet aceleaşi resorturi educaţionale pentru formarea sclavilor contemporani. Un întreg aparat birocratic este pus în slujba menţinerii cetăţeanului în stare de medievalism cultural şi politic pentru a plăti mafioţilor oficiali taxa de protecţie şi a le oferi o viaţă de lux. Asemenea taxei plătite mafiotului şi statul actual risipeşte fundurile publice pentru a menţine structuri sociale perimate care de fapt fac aduc deservicii cetăţeanului de rând mai curând decât să îl emancipeze. Vom vedea mai departe care sunt pârghiile unei astfel de metamaşinării sociale de coşmar.

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Pluripartitismul: o iluzie de putere politică servită abil cetăţeanului

2008-02-27T09:04:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Aşadar politicienii moderni au învăţat din aceste experienţe. Ei iau pulsul cetăţenilor odată la câţiva ani prin vot. Astfel ei au renunţat la măsurile clasice de contracarare a revoltei, la ameninţare şi pedepsire a celor ce au tendinţe rebele. În schimb ei preferă să lase locul altora cu mai mare credibilitate. În felul acesta nemulţumirile cetăţenilor pot fi atenuate de speranţe iluzorii legate de noul politician. Se ajunge la o foarte ingenioasă metodă de reflectare şi difuzare a nemulţumirilor către cetăţenii înşişi: "voi i-aţi ales, voi aţi fost naivi, voi trebuie să trageţi ponoasele" li se poate reproşa pentru starea lor de nemulţumire. În felul acesta cetăţeanului i se arată sistematic şi incompetenţa dar şi iluzia puterii sale decizională. Lucrurile sunt într-adevăr contradictorii însă ele nu vin din lipsa de coerenţă a analizei mele ci din modul în care se prezintă sistemul actual de organizare socială.

Iluzia servită cetăţeanului cum că el ar ar conduce societatea este activată tocmai de procesul electoral prin care este chemat să aleagă politicianul pe care îl preferă şi pe care se angajează ca într-un contract să nu-l linşeze. Această stare de fapt este o manipulare a nevoii tipic moderne a cetăţeanului de revoluţie, o doză mai mică de revoltă servită ca praf în ochi de autorităţi. Aici se cuibăreşte o rămăşiţă feudală în spiritul său modern, industrial iar acest lucru este o capcană incredibilă pentru cetăţeanul onorabil civilizat. Această speranţă de a deveni tu însuţi cândva politician este şi aceea care îl face deocamdată să le accepte statutul de paraziţi al acestora. Pentru că speră ei înşişi să ajungă în locul lor. Astfel cetăţeanului i se oferă posibilitatea, dacă are suficientă "abilitate" de a fraieri pe ceilalţi, să devină el însuşi mare jupân. Din această mare felie "fraierului" i se oferă o firimitură, o speranţă de a ajunge şi el cândva tiran.

Practic această dorinţă ascunsă a cetăţeanului este aceea care decide acceptarea statutului politicianului de către el. La fel cum acceptă să-şi anuleze forţa decizională în favoarea unui conducător unic în societatea feudală (din motive militare) în acelaşi fel cetăţeanul îşi cedează puterea politică din dorinţa ascensiunii sociale care îi pot creşte lui însuşi forţa de decizie iniţial diminuată. Este un joc de coridă unde politicianul exploatează abil această slăbiciune încă supravieţuitoare în mentalitatea sa. Este o loterie socială care apasă greu pe umerii societăţii şi o alegere păguboasă pentru cetăţeanul însuşi. Pe moment nu protestează în speranţa că se va bucura el însuşi de favorurile de care se bucură aceştia. Dar tot el însuşi are capacitatea de a-şi tempera aceste forţe ascunse şi aceste tendinţe antisociale. Practic această inconştientă şi ascunsă tendinţă de ascensiune socială mai pronunţată în societăţile industriale şi mai temperată în cele feudale, este un jaf social modificat: dacă politicianul se poate bucura de înfruptarea pe săturate şi fără acoperire în producţie din bunurile societăţii practic cetăţeanul vrea acelaşi lucru atunci când recurge la actele tâlhăreşti.

Şi iată că a apărut pluripartitismul: Unii oameni cu "talent" tiranic au vrut şi ei acelaşi statut ca monarhul. Pentru a nu li se tăia capul la un moment dat au renunţat la politicile de opresiune şi educaţie sălbatică tipică în favoarea "competiţiei electorale". Adică acei cetăţeni care ar putea să îi taie capul lui sunt paşnic lăsaţi în locul său la conducerea statului. E o soluţie ingenioasă a noului tiran pentru a scăpa cu capul pe umeri. În acest fel el găseşte un alt foarte abil mod de a tempera revolta cetăţenilor. Capii acestora nu mai sunt ucişi ca în revoltele feudale şi primar industriale (fapt care paradoxal întăreşte în timp revolta) ci sunt asimilaţi. Acest lucru a fost şi el benefic la vremea lui, gradul de democraţie în societate a crescut în defavoarea celui al tiraniei. Chiar dacă aceasta încă a rămas activă în diferite sectoare ale comunităţii libertăţile umane au cunoscut încetăţenirea în comunitate. După cum am spus pentru acele vremuri politicianul a fost o soluţie viabilă. Astăzi însă el este un element de înapoiere.

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Deturnarea clasică a revoltei de către politicianul monarh

2008-02-27T06:30:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Imperiul clasic are particularitatea că implică politica monarhului sau a minorităţii oligarhice relativ la cucerirea sau nu a unor teritorii noi. Dacă imperiul nu face aceşti paşi atunci în societate apare un sentiment de nemulţumire. Omului de rând nu îi convine stagnarea prea îngheţată mai ales dacă trăieşte într-o societate cât de cât industrială. Luxul exagerat al legiuitorului poate atrage sentimente de frustrare, zvonuri defavorabile şi predispoziţii la revoltă. Acest fapt produce o tensiune internă dramatică. Pe lângă neajunsurile omului de rând, huzurul conducătorului îi provoacă acestuia sentimente de revoluţie. Acestei revolte însă i se opune tocmai imaginea monarhului asociată cu proprii părinţi şi cu obedienţa naturală faţă de ei, mecanism psihologic foarte abil folosit de educaţia sălbatică după cum am arătat mai sus. Războiul este o posibilitate temporară şi provizorie de punere în acord a sentimentelor de dispreţ faţă de monarh (urmate de tendinţele de revoltă internă) cu frâiele sădite de educaţia sălbatică în mentalitatea cetăţeanului de rând.

Aceste teribile pulsiuni agresive pot fi neutralizate prin promisiunea ancestrală de jaf şi viol încastrată în sufletul omului şi moştenită latent. Monarhul foloseşte o inginerie politică abilă prin care aceste resorturi abisale care mocnesc ca lava vulcanilor să fie potolite. Răspunsul constă într-un război cu un imperiu vecin. El acceptă tacit şi parşiv împreună cu omologul său din imperiul rival o astfel de confruntare de forţe. (Amabilitatea dintre conducătorii lor făcută cu diferite ocazii arată mai curând un parteneriat.) Revolta se reglementează la nivel de om de rând. Fiecare cetăţean implicat proiectează răul în celălalt om, în rivalul de pe terenul de luptă. Există astfel un ingenios mod al monarhului de a tempera agresivitatea poporului şi care se poate finaliza cu creşterea imperiului, cu anexarea altor teritorii. Însă o astfel de deturnare are valabilitate doar în statul feudal şi doar dacă are ca finalitate acea orgie finală a victoriei. Dacă niciuna dintre aceste condiţii nu este îndeplinită atunci monarhul plăteşte cu propria piele o astfel de manipulare a rătăcirii supuşilor. Hitler a făcut acest lucru în plină epocă industrială însă resorturile sale feudale nu au avut succes în mentalitatea civilizată a cetăţeanului de rând care a înţeles eroarea în care a fost târât şi nu a mai pus pasiune în susţinerea planurilor sale.

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Revolta cetăţenilor şi sfârşitul statului feudal

2008-02-27T06:19:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Politicianul care îşi arogă însă drepturi prea mari comparativ cu momentul de dezvoltare al societăţii pe care o conduce poate avea parte de o experienţă neplăcută. Cetăţeanul se poate răzbuna teribil. Libertăţile cucerite de statutul său superior şi de eficienţa sa economică i-au ridicat suficient de mult moralul încât să se revolte. Revoluţia franceză de la sfârşitul secolului al 18-lea a arătat că răbdarea omului de rând nu poate dura o veşnicie şi că îţi poţi pierde capul indiferent de cât de mare rege ai fi. O astfel de experienţă a dus la o altă dezechilibrare a balanţei politice deoarece ea a condus la o explozie a puterii cetăţeanului la fel de periculoasă pentru comunitate ca şi puterea seniorului. Această nouă problemă este jaful social. Cetăţeanul recurge la jaful asupra statului însuşi de care nu se simte ataşat pornind practic un război contra colegilor săi de comunitate pentru reîmpărţirea bunurilor acumulate.
Jaful social este o primă reacţie a cetăţeanului cu mentalitate industrială primară, încă neelaborată şi nestructurată. Practic cetăţeanul îşi pune în act sentimentul său încastrat în comportamentul feudal moştenit de identificare cu seniorul. Nevoia de posesie a câtor mai multe bunuri este o contrareacţie a mentalităţii sale la sărăcia feudală. Intenţia de a-i lua locul seniorului este atât de arzătoare încât cetăţeanul lipsit de experienţă politică începe o luptă fratricidă cu vechii camarazi de luptă politică împotriva acestuia. Practic ce s-a întâmplat în perioada imediat următoare revoluţiei franceze este un astfel de scenariu.
Jaful social este un moment social extrem de periculos. Comunismul a crezut că o astfel de reîmpărţire a bunurilor comunităţii poate rezolva nedreptăţile din lume. Şi totuşi o egalizare a acestor bunuri este o utopie deoarece, în lăcomia lor, unii pot lua mai mult decât alţii iar echilibrul să rămână la fel de nerealizabil ca şi înaintea punerii în fapt a acestei "egalizări". Comunismul a recurs la această greşeală înlocuind vechii burghezi cu alţii care doar că nu se recunoşteau ca atare. Sub pretextul că ar fi ei înşişi reprezentanţii poporului aceştia se deosebeau de aceşti vechi burghezi doar printr-un discurs întors, paradoxal, împotriva propriului stil de viaţă. Iată cum revoluţia politică mult trâmbiţată a fost şi este de fapt o înlocuire a unui tiran cu altul.
Această origine a politicianului născut din vechiul jaf social dă noi lumini asupra statutului său. Va trebui să ne punem întrebarea dacă nu cumva tocmai aceşti politicieni sunt adevăraţii tâlhari şi nu numai cei care li se opun lor pe la summiturile internaţionale. Practic politicianul se bucură de exact aceleaşi interese de care se bucură tâlharul: el fură sau "împrumută" bunuri din cadrul comunităţii fără a contribui la producerea lor şi încearcă pe toate căile să nu afle şi restul cetăţenilor şmecheria. Iată că noţiunile de mai sus relativ la politician-senior şi haiduc-mafiot încep să fie privite într-o altă lumină acum. Practic odată cu revoluţia franceză haiducul a ajuns să dărâme dinastia seniorului şi să o înlocuiască dând astfel cale liberă modernităţii. Acolo unde monarhia s-a păstrat ea totuşi a trebuit să lase cale liberă sistemului politic actual. O astfel de măsură s-a luat odată cu înţelegerea faptului că lucrurile se schimbaseră. Cine a priceput acest lucru şi a cedat de bunăvoie o parte din putere către cetăţeni a supravieţuit, cine nu a înţeles acest lucru şi-a pierdut şi capul. Modernitatea a permis transformarea vechiului haiduc în mafiot. Iată cum sistemul politic a ajuns să se relaţioneze atât de bine cu cel mafiot. Practic el însuşi a devenit un astfel de sistem la scară majoră. Negocierile politice între vechii tâlhari ajunşi politicieni şi viitorii politicieni se fac în termenii jafului social însuşi. După cum vom vedea mai jos, pluripartitismul este soluţia evitării unui alt jaf de acest gen.
O astfel de perspectivă se întâmplă în situaţia în care cetăţeanul nu se simte parte din stat şi îl percepe ca pe "Unchiul Sam", ca pe o comunitate rivală. În mod normal el ştie să îşi economisească bunurile. Însă în situaţia în care nu resimte apartenenţa la comunitatea statală cetăţeanul vede statul ca pe un restaurant rar în care ai voie să mănânci cât poţi. Prin urmare el are tendinţa să consume cât mai mult în această situaţie şi de aici apare şi caracterul tâlhăresc al succesului revoltei. De aceea politicienii, care practic au înlocuit pe vechiul senior, au trebuit să relaxeze multe din normele sociale dând astfel naştere la libertăţile de care ne putem bucura astăzi. În orice caz tot cetăţeanul este acela care acceptă şi reorganizarea, adică decide sfârşitul jafului social, prin faptul că acceptă o nouă guvernare. Nu armele şi represiunea îl fac pe cetăţean să o accepte din moment ce revolta lui a avut loc relativ la vechea guvernare (şi unde armele nu l-au putut împiedica) ci tocmai spiritul său organizatoric şi încrederea în noul stat.

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Libertatea şi drepturile omului: cerinţe indispensabile ale societăţii industriale

2008-02-27T00:31:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Prin politica opresivă şi ameninţătoare statul feudal îşi formează muncitorii săi tipici: ţăranii care lucrează în agricultură şi care contribuie la hrana membrilor întregii comunităţi. Societatea feudală se poate colapsa fără aceşti sclavi lăsaţi mai mult sau mai puţin liberi. De aceea statul feudal face tot ce poate pentru a păstra aceşti cetăţeni în acelaşi statut, acela de ţăran. Munca în agricultură este una epuizantă fizic dar nu necesită capacităţi intelectuale prea mari. Aşa că îndobitocirea şi anularea posibilităţii de educaţie a acestor marginali este un mod de a-i păstra în câmpul muncii agricole, singura pe care o pot face pentru a supravieţui. Orice încercare de schimbare a meseriei poate fi un exemplu periculos pentru restul cetăţenilor de acelaşi statut, doritori de ascensiune socială. O posibilă încercare a acestora de schimbare a ocupaţiei trebuie stopată sever. Anularea oricărei posibilităţi de educaţie şi ascensiune morală este soluţia provizorie a societăţii feudale în scopul păstrării echilibrului social.

Apariţia societăţii industriale a dus la elasticizarea acestor reguli. Agricultura s-a tehnologizat treptat şi vechii ţărani s-au mutat în jurul marilor centre industriale schimbându-şi vocaţia. Ei au trebuit să îşi schimbe şi mentalităţile şi să facă faţă la munci mai complexe. Începând de prin secolul 16 şi până în timpurile noastre vechiul ţăran a trebuit să fie instruit şi format, uneori pe o perioadă mai lungă de timp să facă faţă la cerinţele diverse ale lucrului cu maşinile. Educaţia şi nivelul lor de civilizaţie au devenit obiective ale spiritului industrial. Libertatea politică, sexuală, religioasă, de conştiinţă au devenit valori ale încadrării cetăţeanului în câmpul producţiei economice. Inteligenţa, capacitatea de adaptare şi îndemânarea sa au ajuns să fie atribute indispensabile şi căutate de noile meserii apărute.

Omul occidental este un om progresist, un om agitat, un om implicat în activităţi ce implică o capacitate de muncă intensă. Civilizaţia bunăstării occidentale este de neînchipuit fără aceasta. Nevoia sa de inovaţie şi îmbunătăţire vine din educaţia sa formată pe aceste pământuri timp de mii de ani. Din tată în fiu omul occidental a trebuit să se adapteze situaţiei, să facă arme mai bune, să facă unelte mai eficiente, să producă mai mult pentru a-i rămâne lui însuşi suficient după ce îi ceda seniorului o parte din aceste bunuri. Fără aceste calităţi el putea să îşi piardă prestigiul social şi chiar viaţa în situaţia ameninţărilor din partea bandelor, imperiilor rivale sau chiar a "propriului" imperiu. Adaptarea la aceste cerinţe s-a făcut ca urmare a acestei baze culturale occidentale specifice. Nevoia occidentală de progres nu este doar un moft personal ci însăşi condiţia supravieţuirii. La polul opus stă calmul static al omului oriental, rareori pus de-a lungul istoriei în faţa unor presiuni atât de mari. De aceea omul occidental are cea mai eficientă organizare politică şi libertăţile sale sunt cu mult mai mari faţă de cele ale omului oriental sau cele ale occidentalului feudal. După cum voi arăta mai în amănunt mai târziu, fără acest interes economic, fără spiritul agitat al Occidentului omul oriental s-ar putea să nu aibă nevoie de ceea ce se numeşte astăzi democraţie. De aceea intenţia unor politicieni occidentali de a exporta democraţia în zone nepregătite cultural şi economic pentru a o adopta este un semn al supravieţuirii nălucilor şi ambiţiilor colonialiste în mintea lor.

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Eroul în relaţia cu seniorul

2008-02-26T00:23:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Cultura eroului şi a eroismului este strâns legată de mentalitatea clasică. Iar societatea clasică, după cum am arătat deja, se deosebeşte de cea primitivă prin faptul că o exploatează prin sclavie. Dar forţa armelor rămâne în continuare criteriul pentru o astfel de stare de lucruri. Capacitatea de a opune rezistenţă în faţa unei armate "duşmane" sau de a cuceri noi teritorii se regăseşte în forţa imperiului clasic. Eroul alege să lupte în război şi nu să producă direct bunuri pentru consum. Existenţa lui este una parazitară la fel ca şi cea a armatei care primeşte taxa de protecţie la nivel macrosocial şi la fel cum însăşi mafia o face la nivel microsocial.

Riscul eroului, soldatului sau mafiotului de a fi ucis în luptă este alternativa siguranţei pe care o are sclavul care îşi vinde foarte ieftin munca. Organizarea societăţii clasice presupune un lider unic care să fie capabil să ia decizii rapide. Regele, împăratul, faraonul este cel mai important om din societatea clasică. De deciziile lui depinde însuşi sistemul, funcţionarea lui. Între el şi baza piramidei sociale există grade diferite. Uneori nu există o graniţă stabilă între aceste structuri. Ţăranul cultivator de pământ poate deveni soldat în situaţii de criză şi astfel se produce o conversie între mentalitatea sa primitivă şi cea clasică a soldatului de la baza sistemului militar.
Atracţia faţă de vârful piramidei sistemului social este imboldul acestei tranzacţii de la starea primitivă la cea clasică. Pentru cel aflat într-o poziţie socială inferioară există o stare de ameninţare şi nesiguranţă indusă de cei aflaţi în poziţii sociale superioare. Nesubordonarea poate fi aspru pedepsită. Regulile sistemului social clasic sunt impuse membrilor ierarhiei sociale din fragedă educaţie. Vârful piramidei sociale este menit să devină o putere absolută pe plan pământesc cumva la limita comunicării cu divinitatea. Religia însăşi este tolerată şi formată în spiritul acestei forţe politice. Ridicarea în rang este o excepţie dată de circumstanţe speciale cum ar fi moartea în luptă a superiorului sau aducerea unor contribuţii speciale în luptă ceea ce îi produc seniorului un profit important.

Aici trebuie făcută o diferenţă între dezvoltarea statutului seniorului pe care eroul o face şi dezvoltarea statutului soldatului de rând ca urmare a acţiunii acestuia. Pentru că actele eroice care duc la cucerirea de noi teritorii pot aduce impozite mai mari în visteria seniorului, însă soldatul de rând trăieşte la fel şi într-o cetate mică şi într-un imperiu întins pe un continent iar viaţa lui nu se schimbă conform cu aceea a seniorului care stăpâneşte un imperiu mai mare. Este motivul pentru care soldaţii romani şi-au pierdut într-un final apetitul pentru actele eroice de vitejie pe care le avuseseră iniţial când au construit imperiul iar acest fapt a condus la colapsarea lui.

Eroul pune întotdeauna interesul seniorului înaintea celui al omului de rând. Acesta nu îi poate arăta eroului decât dragostea lui simplă şi se va apleca în faţa lui numai dacă seniorul îi dă aceasta autoritate. În cazul care el preferă să pună interesul omului de rând înaintea celui al seniorului atunci devine bandit, haiduc sau în cel mai bun caz, aventurier. Poate fi prins de armata seniorului şi pedepsit într-un mod josnic pentru a descuraja astfel de răzvrătiri. Acesta este şi motivul pentru care un anume personaj poate fi recunoscut ca erou într-o comunitate şi trădător, haiduc sau bandit de o alta. El are acea demnitate clasică şi se sinucide înainte de a fi umilit în cazul în care se află într-o astfel de situaţie.

Pe de altă parte haiducul vine din popor. Educaţia sa îl face să fie mai aproape de plebe dar să se şi teamă de moarte după cum însăşi plebea este educată. Gesturile eroice, morala, introspecţia, introvertirea, singurătatea, orgoliul nu fac parte din educaţia omului de rând. Însă aceste atribute îi pot veni ulterior, imaginea i se poate şlefui de către cel care a reuşit să profite de pe urma succesului haiducului. Dar dacă haiducul şi chiar eroul încearcă să îşi ia singur această autoritate el poate deveni un uzurpator, un duşman al seniorului iar statutul său nu mai este cel de erou. Acest statut se poate îmbunătăţi şi poate deveni chiar senior el însuşi dacă dinastia lui reuşeşte să supravieţuiască mai mult timp. Dacă nu reuşeşte acest lucru el este considerat bastard şi trădător de către seniorul reînscăunat sau urmaşii acestuia.

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Legătura dintre senior, hoţ, bandit, haiduc, mafiot, trădător şi erou

2008-02-25T02:23:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Trebuie analizat îndeaproape noţiunile de hoţ, haiduc, mafiot, erou, trădător şi senior deoarece acestea sunt strâns legate între ele. Noţiunea centrală este aceea de senior. Fie el rege, principe, lider local, seniorul reprezintă autoritatea. El face legea. El decide cine poate fi încadrat în restul acestor noţiuni. Hoţul este cel care nu este implicat în nici o activitate economică, politică sau militară. El acţionează singur sau în bande mici. Activitatea sa este simplă, aceea de a fura de la alţii, fără nici un fel de contribuţie la producţia acelor bunuri sau la organizarea unui sistem social mai complex care ar facilita producţia lor. În momentul în care acest lucru se întâmplă mai mult sau mai puţin hoţul devine haiduc sau mafiot.

Practic mafiotul şi haiducul sunt acelaşi lucru în timpuri diferite. Haiducul aparţinea statului feudal, el nu recurgea decât rar la furtul de la săraci tocmai pentru că nu prea avea ce să fure de la ei. Diferenţa principală faţă de hoţ este aceea că el încearcă o organizare socială şi chiar să dărâme pe legiuitor. Acelaşi lucru îl face şi mafiotul. El este un haiduc modern. Omul de rând a ajuns să posede bunuri aşa că haiducul de astăzi fură şi de la el. Pe de altă parte mafiotul ajunge chiar să se implice în politică folosindu-se de mijloacele contemporane de acţiune în acest domeniu. Această abilitate a mafiotului de a se organiza îl face din start un politician la nivel de microcomunitate, la nivel de stradă sau de cartier. El ameninţă statutul politicianului oficial prin faptul că creează un stat în stat ceea ce produce nemulţumirea cetăţenilor puşi în situaţia de a plăti de două ori impozit, odată statului propriuzis şi apoi microstatului organizat de mafiot. Dacă ţinem cont de originea imperiului putem lesne să tragem concluzia că seniorul este un mafiot care şi-a dezvoltat foarte mult sistemul, un mafiot originar, pionier. Această concurenţă dintre mafiot şi politician este şi aceea care îl face pe acesta din urmă să ia măsuri de hărţuire a primului, de constantă presiune asupra funcţionării sale. În caz contrar mafiotul poate aspira la a înlocui cu microstatul său însăşi statul oficial.

Spre deosebire de mafiot şi haiduc eroul nu se abate de la directivele conducătorului statului. Şi el are abilităţi organizatorice şi tocmai succesul acţiunilor sale este acela care îl face remarcat. Seniorul este pus în situaţia să răsplătească aceste fapte eroice prin ridicarea lui în grad militar sau social. Prin faptele de vitejie pe care le face eroul adoptă o mentalitate liberală, a dezvoltării, a cuceririi, a stăpânului. Cultul eroului nu poate fi realizat decât de senior. Măreţia, ceremonialul, starea apoteotică a lui fac parte din statutul seniorului care este cedat în parte de către acesta ca plată pentru serviciile sale. Imaginea pe care societatea i-o păstrează eroului este ruptă din cea a seniorului însuşi şi dictată direct de autoritatea lui. Armele lui sunt legendare, imbatabile iar acest statut este dat tocmai de armura maiestoasă pe care i-o face însuşi stăpânul. Se vede de aici că eroul are cumva sânge albastru, el are puterea de a lua astfel de decizii "nobile" iar inferioritatea sa pe scara socială este un accident. Mentalitatea sa este una tipic aristocratoidă.

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Educaţia sălbatică a imperiului

2008-02-24T23:25:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Un întreg sistem de educaţie şi propagandă este pus în slujba conducătorului. Puterea cu care acesta este investit este subliniată până la refuz. Aceasta ia chiar forma religioasă de cele mai multe ori. Monarhul îşi face o imagine de sfânt printr-un mecanism statal complex. Statul însuşi, ca instrument de conducere primeşte această aură religioasă. Asemenea animalelor de la circ, cetăţeanul statului clasic este educat din copilărie în spiritul servituţii. Puterea monarhului este abil asociată cu imaginea părinţilor săi încă de la cea mai mică vârstă. Efectul este asemănător cu cel al dresării animalelor de pradă care, la maturitate, pot dintr-o mişcare ucide pe dresor. Dacă nu o fac se datorează biciului care le-a rămas în memorie de când erau pui. În acelaşi fel poporul este spălat pe creier cu imaginea monarhului de părinte clasic iubit, temut şi respectat. Prin această combinaţie monarhului i se creează imaginea de părinte suprem. Aşa se face că monarhul clasic chiar ajunge să fie un circar care îşi cravaşează poporul pentru propriile sale mofturi şi fanfaronade.

Nimic din ceea ce poate concepe imaginaţia noastă în materie de dezumanizare nu este de neînfăptuit pentru politicianul feudal atunci când este vorba de a-şi pune planurile în practică. Astăzi ştim că puterea politică şi statul social al monarhilor nu sunt atribute cedate de divinitate celor "aleşi". Lumea poate trăi şi fără ei, iar schimbarea periodică a politicienilor arată că ei pot fi rapid transformaţi în oameni simpli de pe stradă. Regii, împăraţii, faraonii, dictatorii îşi iau cu forţa puterea de la restul cetăţenilor cu ajutorul unui concurs de împrejurări şi a acelor oameni care îi slujesc. Astfel ei sunt în stare de orice pentru a-şi păstra acest statut. Că unii cetăţeni acceptă să treacă cu vederea aceste molime morale asta se datorează interesului lor egoist şi obturat. Însă este clar faptul că monarhul feudal are nevoie de sclavi şi va face orice pentru a-şi păstra astfel de maşini vii în stare de productivitate. Orice încercare de cerere de drepturi umane aşa cum le cunoaştem astăzi este stăvilită rapid deoarece atentează la profitul său.

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Originea camaraderiei între membrii imperiului

2008-02-22T07:25:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Sensul supunerii şi obedienţei faţă de monarh şi superiorul militar constă tocmai în întărirea imperiului. Trebuie făcută diferenţa între munca de echipă (care presupune ierarhie, urmarea directivelor superiorului aşa cum există astăzi, a existat în trecut şi va exista tot timpul cât va exista echipă) şi obedienţa clasică în cauză. În acest ultim caz există o abandonare de sine, o anulare a propriei conştiinţe în favoarea superiorului. Cetăţeanul renunţă la aceste calităţi umane doar în schimbul unui beneficiu. Profunzimea primitivă a sufletului nostru ştie care este acest beneficiu prin moştenirea genetică a acestui comportament. El este jaful, orgia victoriei şi supunerii comunităţii rivale. Suporterii înfocaţi ai cluburilor ce practică cele mai populare sporturi vin pe stadion tocmai datorită acestei chemări ancestrale la luptă. Străstrămoşii noştri cărora le purtăm genele au supravieţuit şi şi-au împlinit fiinţa în acest fel. Bărbaţii comunităţii rivale erau ucişi, femeile violate, bunurile confiscate şi, mai târziu, copiii şi supravieţuitorii erau transformaţi în sclavi.

Astăzi aceste lucruri sunt greu de realizat datorită reglementărilor şi posibilităţilor de apărare ale cetăţenilor defavorizaţi. Însă în acele timpuri aceste acte puteau însemna experienţe personale trăite unic în viaţă. De aceea au rămas adânc întipărite în comportamentul uman. Multe sărbători, datini şi obiceiuri tradiţionale lasă să se întrevadă comemorări ale unor astfel de orgii şi jafuri originare. Aceste acte văzute ca reprobabile astăzi erau victorii şi succese ale comunităţii în trecut. Oricum, dacă o comunitate recurgea la atacul asupra alteia o făcea datorită unor nevoi a căror satisfacere putea fi pusă în balanţă cu însăşi propria viaţă ce putea fi pierdută în urma unui astfel de atac. Este normal ca satisfacerea lor să fi fost o adevărată sărbătoare. Acesta este şi motivul pentru care între camarazii de luptă, în război, se stabilesc relaţii speciale de prietenie. Uneori se întâmplă ca prietenii să se aleagă tocmai pe parcursul stagiului militar inclusiv astăzi. Starea de bărbăţie, maturizarea pe care unii o găsesc în armată are legătură cu un astfel de recurs la starea feudală de civilizaţie.

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Originea puterii conducătorului imperiului

2008-02-22T03:42:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Forţa armată este secretul acestei expansiuni. Iar forţa armată este motorul apariţiei puterii politice. Orice armată funcţionează pe bază de ierarhie şi pe bază de conducător. Conducătorul suprem al imperiului este şi conducătorul armatei. Din nevoia de sincronizare a acestor forţe şi de păstrare nealterată a intenţiilor monarhului acestuia îi este investită o mare cantitate de putere. Acceptând necondiţionat ordinele superiorului militar armata se poate sincroniza mai bine şi poate astfel câştiga bătălia cu rivalul. Refuzul executării ordinului poate conduce fie la eşec fie la pierderi mai mari decât în cazul în care acesta ar fi fost respectat fără obiecţii. Acestea se datorează tocmai lipse de sincronizare a acţiunii întregului armatei. Fiecare dintre membrii sistemului ştie acest lucru şi de aceea acceptă să cedeze o parte a puterii către superiorul militar. Iată că cedarea puterii de care vorbeam mai sus se datorează altor cauze decât cele de angajare a unui reprezentant aşa cum sugerează acele teorii!

Scopul unei astfel de dezumanizări poate fi fie apărarea în faţa unei alte armate agresoare fie câştigul realizat în urma prădării unei alte comunităţi sau orice altă promisiune de mărire sau avansare pe scala socială din partea legiuitorului. Soldatul de la baza armatei va retrage investiţia sa politică în conducător în momentul în care îşi pierde încrederea în aceste valori. De exemplu promisiunea că după o lungă perioadă de servire a armatei romane soldatul va deveni om liber la Roma sau că va primi o suprafaţă de teren pe care să îl cultive undeva la periferia imperiului au ajuns să nu îl mai motiveze. Starea de om liber la Roma nu mai era un privilegiu iar un astfel de teren putea fi achiziţionat şi fără îngroparea tinereţii în serviciul legiunilor romane. Astfel că soldatul roman a ajuns să refuze să mai facă parte dintr-un sistem care nu îi aducea decât teama de a fi ucis. El şi-a retras investiţia politică în sistem şi astfel imperiul roman s-a prăbuşit.

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Educaţia sălbatică a imperiului

2008-02-21T03:52:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Originea camaraderiei între membrii imperiului

2008-02-19T23:45:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Astăzi aceste lucruri sunt greu de realizat datorită reglementărilor şi posibilităţilor de apărare ale cetăţenilor defavorizaţi. Însă în acele timpuri aceste acte puteau însemna experienţe personale trăite unic în viaţă. De aceea au rămas adânc întipărite în comportamentul uman. Multe sărbători, datini şi obiceiuri tradiţionale lasă să se întrevadă comemorări ale unor astfel de orgii şi jafuri originare. Aceste acte văzute ca reprobabile astăzi erau victorii şi succese ale comunităţii în trecut. Oricum, dacă o comunitate recurgea la atacul asupra alteia o făcea datorită unor nevoi a căror satisfacere putea fi pusă în balanţă cu însăşi propria viaţă ce putea fi pierdută în urma unui astfel de atac. Este normal ca satisfacerea lor să fi fost o adevărată sărbătoare. Acesta este şi motivul pentru care între camarazii de luptă, în război, se stabilesc relaţii speciale de prietenie. Uneori se întâmplă ca prietenii să se aleagă tocmai pe parcursul stagiului militar inclusiv astăzi. Starea de bărbăţie, maturizarea pe care unii o găsesc în armată are legătură cu un astfel de recurs la starea feudală de civilizaţie.

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Originea puterii conducătorului imperiului

2008-02-18T23:53:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Originea războinică imperiului

2008-02-18T00:55:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Organizarea politică a comunităţii este asemenea geografiei unui oraş. El nu se dezvoltă începând de la un moment 0 ci îşi adaptează noile construcţii la cele vechi şi la străzile deja existente. De aceea trebuie privit în ce mod a evoluat societatea începând de la un adevărat moment 0 al evoluţiei sale adică stadiul primitiv de existenţă al ei. Acest stadiu poate fi văzut pe viu la unele dintre comunităţile primitive de astăzi. Cumva între statul primitiv (cu omul care ia decizii politice în interiorul tribului), statul clasic (cu deciziile personale luate de monarh) sau cu casta politică modernă (unde o minoritate aleasă periodic şi ciclic ia deciziile) există legătură. Cu cât comunităţile sunt mai simple şi mai mici cu atât organizarea politică este mai simplă şi mai eficientă pentru ele. Cu cât comunitatea este mai mare cu atât organizarea politică este mai complicată şi mai ineficientă. Dacă nu există mijloace avansate de comunicare, de transmitere a informaţiei o astfel de comunitate are nevoie de legi interne severe de funcţionare iar comunitatea tinde să devină imperiu. Sistemul politic al imperiului nu poate supravieţui dacă nu devine extrem de opresiv. El nu tolerează nesupunerea. Pentru ca informaţiile venite de la centru să ajungă la periferia sistemului şi să fie puse în aplicare imperiul are nevoie de reguli stricte dublate de pedepse aplicate celor care nu le respectă. De fapt însăşi apariţia imperiului se datorează tocmai acestei putinţe a centrului de a-şi exercita puterea asupra periferiei. Centrul şi periferia însele apar pe măsură ce imperiul se dezvoltă. Cu cât creşte mai mult cu atât sistemul devine o anomalie. Spiritul comunităţii este înlocuit de reguli birocratice şi impersonale.

Imperiul este, prin urmare, o excrescenţă nenaturală a comunităţii. Dacă omul se adună în societate formând comunitatea o face pentru prosperitatea economică, pentru succesul în vânătoare sau pentru apărarea în faţa unor posibile animale de pradă. Imperiul este pervertirea acestei tendinţe naturale. Pervertirea este dată nu atât de dimensiunile sale colosale cât de scopul acestei megacoaliţii. De fapt pervertirea acestei megacomunităţi se datorează îndreptării acţiunii de vânătoare către om şi nu către mediu aşa cum fusese iniţial. Imperiul este un vânător de oameni. El se extinde prin acumularea de noi şi noi teritorii, comunităţile mai mici fiind anexate lui. În funcţie de strategia sa imperiul hotărăşte ce soartă vor avea membrii acestor comunităţi anexate. Ei pot fi exterminaţi, transformaţi în sclavi sau, în cel mai bun caz, pot fi lăsaţi în pace cu condiţia plăţii unui bir, a unui impozit, a unei metataxe "de protecţie".

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Principiile mentalităţii feudale

2008-02-18T00:53:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

La acest tip de civilizaţie se ajunge prin evoluţia mentalităţii jafului şi este modelul apariţiei imperiului. Succesul apariţiei imperiului este dat de faptul că jaful nu mai este adoptat ci este înlocuit cu birul. Legiuitorul preferă să îi transforme în sclavi pe membrii comunităţii cucerite decât să îi ucidă. În loc să le ia toate bunurile odată el preferă să ia doar o parte din ele pe o perioadă nedeterminată de timp. Acesta este o schimbare asemănătoare cu cea a trecerii de la mentalitatea vânătorii la cea a agriculturii şi creşterii animalelor. Birul luat de la supuşi dă mai multă siguranţă legiuitorului deoarece el poate fi luat pe termen lung şi constant pe când jaful conduce la imposibilitatea de repetare a acţiunii. În situaţia în care o parte dintre supuşi refuză acest lucru atunci legiuitorul poate recurge la regresiunea jafului originar, adică la intervenţia armată pentru a "restabili ordinea".

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Etapele istoriei civilizaţiei

2008-02-15T07:08:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Societatea umană evoluează acompaniată de dezvoltarea economică. Evoluţia ei poate fi împărţită în trei stadii. Fireşte, o astfel de împărţire este una generală, o sinteză. Fiecare dintre aceste stadii poate fi subîmpărţit la rândul lui, şi astfel trecerea de la unul la altul să apară într-o evoluţie mai lentă şi mai nuanţată. Însă o clasificare a acestor substadii este un proces de simplificare a datelor şi de aceea am recurs la o astfel de sintetizare.

Primul este stadiul primitiv, al doilea este cel feudal (clasic) iar al treilea este cel industrial (modern). Primul este o cultură a jafului şi se bazează în principal pe recurgerea la forţa armată în scopul obţinerii de bunuri de la comunităţile vecine sau rivale. Celor afectaţi de acţiunea de agresiune militară le este pusă sub semnul întrebării însăşi existenţa. De aceea vor fi foarte motivaţi în câmpul de bătălie pentru a câştiga lupta.

Cel de-al doilea este în principiu o cultură a sclavilor. Liderii militari devin lideri politici. Comunităţile nu mai sunt distruse ci transformate în sclavi. În acest fel prada de război se transformă în impozit colectat sistematic şi periodic. Ei încearcă să evite pe cât posibil conflictul armat inutil deoarece îşi doresc ca poporul să producă bunuri din care ei să îşi ia în linişte partea.
Cel de-al 3-lea este o cultură invenţiei de maşini şi mecanisme cu care se poate face mai eficientă şi pe o scară industrială munca sclavilor. Astfel că sclavii trebuie înlocuiţi de oameni liberi şi destul de răsăriţi la minte pentru a manevra aceste maşini. Această cultură este una a libertăţii deoarece invenţia de tehnologie şi productivitatea se poate realiza doar pe fondul creşterii nivelului de trai şi a libertăţilor personale ale cetăţeanului. Prin urmare vechiului sclav i s-au dat libertaţi de neînchipuit în epocile trecute însă acestea s-au regăsit ulterior în capacitatea acestuia de producţie şi în profitul celui care reuşeşte să beneficieze de pe urma unui astfel de om.
Mai departe vom analiza valorile celorlalte două stadii, cel feudal şi cel industrial ţinând cont că cel primitiv este deja înţeles în ceea ce priveşte forma lui generală iar referirile la el le voi face şi la momentul necesar.

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Cum au ajuns politicienii să controleze statul?

2008-02-14T03:11:00.000-08:00

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Dar poate că acest argument de mai sus este inutil. Cred că omul de pe stradă a văzut pe pielea lui faptul că nu deţine maşină blindată înconjurată de poliţişti pe motocicletă care să blocheze circulaţia timp de un sfert de oră... Probabil că destui cetăţeni au aşteptat la semafor să treacă "statul" într-un alai ce seamănă cu ameninţarea masculului dominant în lumea animalelor. Ei bine acesta este statul. Un rege francez a zis foarte bine într-un moment de neatenţie sau ameninţare: "Statul sunt eu." Într-adevăr politicienii sunt nucleul statului iar corpul său sunt funcţionarii de stat, cei ale căror salarii vin direct de la bugetul de stat. Totuşi statul nu există fără corpul politic deoarece el este cel care controlează bugetul. Dacă dorim ca statul să facă anumite lucruri, să ofere anumite facilităţi, să acorde anumite ajutoare pentru defavorizaţi sau să intervină în anumite situaţii atunci facem presiuni asupra politicienilor care astfel iau măsuri. Acesta este poate cel mai clar exemplu asupra faptului ca ei sunt creierul statului.

Oricum cert este că statul şi organizarea politică aşa cum se vede astăzi nu este un contract. Aceste teorii pretind să fi existat un moment 0 al apariţiei statului în care cetăţeanul şi-a cedat către politician puterea sa politică. Imaginaţi-vă cum s-ar fi plimbat el neliniştit de colo colo pentru că nu ar fi avut organizare politică şi cum, într-un final, omului nostru să-i vină soluţia neliniştilor sale spunând: " ia tu politicianule puterea mea politică pentru că eu n-am loc de ea şi mă cam încurcă"... Acestea sunt poveşti trase de păr, inventate de filosofi obedienţi şi serviabili. Omul de rând NU vrea să îşi cedeze puterea sa politică pentru un "reprezentant". Pur şi simplu această putere nu i se dă. Statul e destul de şmecher ca să nu îi dea decât iluzia acestei puteri. În realitate această putere nu îi este dată decât parţial în finalul campaniei electorale. Din păcate cetăţeanul este suficient de "fraier" încât să nu îşi ceară această putere. Este clar că politicienii şi numai ei sunt cei ce taie şi spânzură acolo. Dar trendul ultimelor secole arată că puterea începe să se mute uşor către mase în ceea ce priveşte organizarea socială cu cele mai performante rezultate.

O altă teorie susţine că politicianul ar fi pentru mase asemenea reginei faţă roiul de albine. Totuşi diferenţele sunt semnificative. Politicianul îşi arogă pe nedrept statutul de indispensabil în stat. Mai întâi că cel puţin în societatea occidentală contemporană ei nu numai că nu contribuie la dezvoltarea societăţii ci chiar o trag în jos datorită reflexelor lor feudale, după cum voi arăta amănunţit mai jos. Apoi ei nu au constituţie fizică diferită faţă de ceilalţi oameni aşa cum regina are faţă de restul albinelor. Statutul lor social este artificial umflat pentru a acoperi această prejudecată a unor cetăţeni despre societatea perfectă care ar fi aceea a acestor insecte.
Cum se face totuşi că cetăţeanul are nevoie de aceşti politicieni? Cum s-a ajuns ca el să-şi cedeze puterea sa unor "reprezentanţi" sau, aşa cum se numeau ei în trecut, seniori? Cum s-a ajuns în situaţia în care cetăţeanul să se supună unei minorităţi, casta politică, sau chiar unui singur om - monarhul? La această întrebare voi răspunde pe parcurs. Pentru a-i răspunde e nevoie de o analiză generală a modelelor de societăţi anterioare celei de astăzi. Ca să vedem ce este societatea în general va trebui să punem cap la cap etapele evoluţiei sale şi să parcurgem drumul acestei evoluţii asemenea montării unui film. Vom vedea că organizarea actuală depinde de experienţele şi experimentele organizării etapelor precedente iar această moştenire politică este preluată şi reutilizată în timpurile contemporane. Aceste structuri organizatorice au fost soluţii provizorii pentru probleme specifice epocilor trecute care au rămas de cele mai multe ori în modul de organizare actual din obişnuinţă deşi condiţiile pentru care el s-a impus au dispărut demult. Aceste structuri au ajuns prin inutilitatea şi prin tendinţele lor de a restaura o lume apusă şi inactuală (cea căreia i-a fost destinată iniţial) să tragă societatea în jos. Analiza acestor etape de dezvoltare a mentalităţilor lor definitorii şi a contextelor sociale şi economice în care au apărut vor scoate la iveală aceşti polipi sociali.

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Statul şi politicienii

2008-02-13T03:49:00.000-08:00

Trăim în stat. Statul este pretutindeni, ne lovim mereu de el, îi plătim taxe dar este greu să îl identificăm. Dacă e vorba să luam la bani mărunţi noţiunea de stat vedem că ea se topeşte şi dispare până când ne trezim că tocmai noi înşine suntem statul şi că dacă vrem să ne revoltăm s-ar putea să ne trezim că o facem împotriva noastră înşine. Complicată şi alunecoasă este această noţiune! Folclorul muncitoresc contemporan românesc atestă ironic prezenţa tendinţelor dictatoriale în majoritatea celor care au avut contact cu sistemul totalitarist comunist: "Dai în mine/ dai în tine,/ dai în fabrici şi uzine,/ dai în clasa muncitoare/ şi-n ţărani de pe ogoare..."
Putem totuşi să încercăm să vedem cam ce ar fi el, care îi sunt limitele analizând formele sale cele mai primitive şi mai rudimentare, forme în care nu apare chiar aşa de camuflat ca astăzi. Nu avem decât să mergem cu paşi mărunţi să vedem ce ar fi el printr-un exemplu simplu. Să luam exemplul unei comunităţi clasice care cucereşte teritoriul alteia prin forţa armată şi care îşi impune forţa şi legile sale acolo. Teritoriul nou se alipeşte la statul cuceritor. Deci statul se extinde în noul teritoriu tocmai pentru că îşi exercită puterea acolo. Dar înainte de cucerirea acestui teritoriu totuşi statul care l-a alipit nu exista acolo. Acel teritoriu avea alte legi şi depindea de altă putere. Se poate vedea din acest exemplu faptul că statul nu este constituit din întregul număr de cetăţeni ai comunităţii. Chiar dacă statul din acest exemplu a devenit mai puternic el totuşi a existat înainte şi independent de membrii nativi ai noului teritoriu cucerit. Să luăm un alt exemplu acela al unui teritoriu care se împarte în două în aşa fel încât să apară un stat paralel şi eventual rival cu acesta. Vechiul stat se află în poziţia contrară celui din exemplul anterior deoarece el nu mai controlează această parte de teritoriu desprinsă din el. În istorie au fost foarte multe astfel de cazuri. Iată cât de evidentă este diferenţa între stat şi cetăţean şi cum ermetismul social poate exista în cel mai simplu lucru.

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei

Introducere

2008-02-12T03:31:00.000-08:00

Această lucrare nu se adresează atât specialiştilor cât mai curând nespecialiştilor, omului de pe stradă, omului care simte viclenia şi egoismul politicienilor, omului care refuză să meargă la vot deoarece simte că nu este reprezentat de niciuna dintre variantele alternative de guvernare. Aceştia sunt oamenii care nu pot fi fraieriţi niciodată. Există şi un astfel de tip chiar dacă politicienii cred că poţi fraieri pe toţi oamenii la un moment dat. Acest tip de cetăţean este în stare să schimbe ceva în societate şi nu foarte mulţi dintre specialiştii cu viziunile lor conservatoare, pervertite şi ermetice după modelul organizării căreia îi sunt obedienţi. Aceşti "specialişti" îşi doresc exact opusul, adică staticismul societăţii, îşi doresc ca lucrurile să nu se schimbe în societate. Poziţiile lor recunoscute de către politicieni le conferă acel sentiment de elită dispreţuitoare faţă de majoritatea cetăţenilor şi de lăcomie a onorurilor. Acceptaţi la festinul politicienilor, (pseudo)elitele (de stat) se mulţumesc fie la o bucată mai mare fie la onoruri mai mari. Avem aici o mostră de drog spiritual al pretinsei elite, o incapacitate de comunicare şi, mai ales, de empatie cu omul de pe stradă.

Nimeni nu se poate simţi în siguranţă în societatea actuală. Văzând modul în care serviciile secrete otrăvesc oamenii pe mapamond, văzând modul în care politicienii sunt acoperitorii unei lumi ascunse, nevăzute şi nemiloase, o lume compusă din oameni cinici costumaţi la patru ace, câteodată nu îmi vine să cred că trăim în secolul 21. Delicvenţa stradală şi chiar cea organizată a mafiei par a fi un simplu joc de copii faţă de manevrele din culisele mafiei politice. Ceea ce propun în această carte este stârpirea ei. Nu prin violenţă, nu prin agresiune aşa cum ei încearcă să împovăreze spiritul contemporan ci prin mersul natural al societăţii, prin liberă consimţire la astfel de revoluţie a majorităţii cetăţenilor. Politicienii sunt minoritari. Nu este nevoie să îi ne ridicăm cu armele împotriva lor. Este suficient să devenim conştienţi de forţa noastră şi de capacitatea de a ne respecta unii altora drepturile în aşa fel încât să nu justificăm intervenţia lor violentă asupra noastră.

Pretenţia castei politice de umanism absolut, de guvernare perfectă care se poate deduce din comportamentul său este poate, uneori, doar bineintenţionată. Dar în toate cele mai multe cazuri ea este doar o demagogie obosită. Nu trebuie să ne lăsăm copleşiţi de lucrurile frumoase din viaţa noastră şi să credem că acestea se datorează politicienilor în mod decisiv. Dacă ne uităm la abuzurile guvernărilor din timpurile trecute asupra individului măsurile luate astăzi de politicieni par pur şi simplu minunate şi fermecate. Trăim în cea mai puţin abuzivă societate din câte au existat, libertăţile umane sunt aşa cum nu au fost niciodată în istoria cunoscută, însă au rămas suficiente lucruri de făcut. Mentalităţile monarhice s-au infiltrat în casta politică şi şi-au manifestat influenţa într-un mod aproape mecanic. Dacă în epoca clasică mersul bun al societăţii era stabilit de abilităţile şi calităţile umane personale ale conducătorilor astăzi urmaşii lor, politicienii sunt exact aceia care trag societatea în jos. Ei sunt cei care, prin deciziile luate în spatele uşilor închise şi cumva rupte de realitatea concretă a timpului în care trăim, îi înfrânează mersul natural.

Pornind de la originea cuvântului "democraţie" ("demos"=popor; "kratos"=putere) se poate foarte simplu observa că ceea ce există astăzi e încă departe de a fi adevărata democraţie chiar şi în ţările cu tradiţie. Există în fiecare dintre acestea doze de democraţie şi feudalism în diferite proporţii. Fireşte că astfel de organizări par pur democratice atunci când sunt comparate cu experienţele totalitariste din restul Europei sau cu cele încă în vigoare din Extremul Orient. Dar analizate relativ la principiul a ceea ce trebuie să fie democraţia putem vedea că aşa ceva nu prea există. Altcineva decide pentru cetăţean. Acel altcineva este politicianul ales odată la câţiva ani. Ei, politicienii sunt cei care iau deciziile iar dacă cetăţeanul are destul timp pentru a se informa el poate totuşi lua act de ele dar nu poate interveni direct pentru modificarea lor. Fireşte, o poate face indirect prin proteste de stradă iar această influenţă este de obicei una care atestă inutilitatea castei politice faţă de cultura democratică a cetăţeanului de pe stradă care se poate manifesta independent de aceasta. Tocmai aici este problema politicianului, anume că încearcă prin diferite metode să stopeze implicarea politică şi competenţa sa în a-şi administra singur bunurile comunitare. Politicianul este un parazit şi işi apără cu străşnicie acest statut.

O teorie înşelătoare îl defineşte pe politician ca pe un angajat al "poporului". Însă legile economice ale contractului de muncă nu funcţionează până la capăt într-o astfel de presupusă relaţie. Poţi alege să cumperi de la o firmă sau alta dar poţi alege să nu cumperi deloc şi să renunţi la serviciul în cauză. În materie de politică nu poţi face acest lucru. Lipsa de la vot nu înseamnă concedierea politicianului sau politicienilor aşa cum cred cei care optează astfel. IATĂ CĂ POLITICIANUL NU ESTE UN ANGAJAT AL NOSTRU. Chiar dacă îşi schimbă numele, părul sau chiar dacă se schimbă el însuşi prin scrutin, politicianul nu are statut de reprezentant tocmai pentru că nu îl putem concedia. Corpul politic parazitar rămâne indiferent la această opţiune. Este asemenea puricelui pe care îi omori dar el pare să aibă 1000 de vieţi pentru că apare mereu şi mereu. În momentul în care s-ar întâmpla acest lucru se creează iluzia apariţiei jafului social, iar noţiunea de corp politic şi stat sunt forţate să se identifice tocmai pentru a pedepsi orice eventuală abatere de la ordinea instaurată de ei. Politicienii sunt unşi cu privilegii, beneficii, scutiri şi tratamente preferenţiale iar concedierea lor de către alegător ar însemna pierderea acestora. Este de la sine înţeles că acest punct nu trebuie atins. Voi face pe parcursul acestui text portretul parazitar al politicianului.

Din păcate locul politicianului este apărat de statutul multor cetăţeni care îl aleg în forurile superioare de conducere a statului după criterii de carismă şi marketing politic în general. Aceşti cetăţeni au o implicare politică foarte redusă. Ei nu cunosc mecanismele de funcţionare a societăţii. Ei nu ştiu cum se fac legile, nu pricep spiritul constituţiei şi prevederile ei şi nu ştiu cum se pun în aplicare acestea. Lipsa lor de curiozitate îi face pe deplin responsabili faţă de toate deciziile proaste ale politicienilor. Dar principala responsabilitate este totuşi a politicienilor înşişi. Ei au nevoie de astfel de teren fertil pentru prosperitatea lor înşişi. Ei sunt interesaţi ca omul de pe stradă să rămână în întuneric. De ce? Pentru că dacă cetăţeanul de rând învaţă să folosească instrumentul puterii ei ar putea fi foarte uşor înlocuiţi.

E clar pentru toată lumea că ei au grijă să îşi păstreze fotoliile călduţe în care mai şi moţăie din când în când. În schimb şcoala nu se ocupă decât în treacăt şi tendenţios de educarea cetăţeanului în acest domeniu. Asta pe fondul încărcării inutile a memoriei cu lucruri de care cetăţeanul are puţină nevoie. Câte discipline astfel studiate în şcoală au rămas fără vreo finalitate practică concretă? Să ne gândim puţin! Care este scopul unei astfel de situaţii? Elevului de la şcoală i se spune că va avea "mai târziu" nevoie de acele cunoştinţe. Dar haideţi să tragem linie şi să vedem ce înseamnă acest "mai târziu". Există un pic de adevăr într-o astfel de informaţie. Dacă vrei să te specializezi în ceva atunci chiar vei vedea că "mai târziu" vei avea cu adevărat nevoie de acele cunoştinţe. Dar dacă acele informaţii nu au legătură cu interesul tău atunci care este interesul pentru ca tu să îţi încarci memoria cu ele? Răspunsul e simplu: tocmai pentru această epuizare a curiozităţii şi pentru abaterea interesului faţă de problemele politice. Este adevărat că se poate ca la un moment dat cineva să îşi schimbe cariera cu atât mai mult cu cât fluctuaţiile pieţei capitaliste determină astfel de minirevoluţii economice în perioade scurte de timp. Dar oare nu este mai simplu să faci o astfel de pregătire chiar la faţa locului, concret? Oare acele informaţii nu devin ele perimate peste 10-15 ani sau poate chiar mai mult în momentul în care ai putea să îţi schimbi cariera? Oare nu ai putea mai bine să înveţi să faci ceva mult mai util cum ar fi, de exemplu, să te implici în organizarea comunităţii din care tu însuţi faci parte?
"Statul te vrea prost" şi asta nu este un adevăr valabil doar în sistemele totalitariste. Dacă ar vrea să ilumineze cetăţeanul atunci ar face un top al importanţei cunoştinţelor. Dacă cel mai important lucru este limba pe care trebuie să o cunoşti pentru a comunica cu semenii şi dacă pe o a doua astfel de poziţie este aritmetica ce foloseşte schimbului comercial, atunci pe cea de-a treia trebuie să stea tocmai capacitatea de organizare socială, cunoştinţele politice. Abia după ce acestea for fi fost asimilate şcoala ar putea să dea şi alte informaţii copiilor. Dar statul actual, prin politicienii săi, NU vrea ca noi să ne putem descurca şi organiza singuri la fel cum parazitul vrea să rămână pe gazda pe care o parazitează şi să-şi consolideze astfel poziţia. "Statul de vrea prost". Dar e un stat prost el însuşi.

Această lucrare se adresează în principal publicului american. Stă în puterea lui să facă presiuni asupra politicienilor pentru a schimba ceva. SUA este acea megaputere care poate schimba ceva în întreaga lume începând cu ea însăşi Schimbările de sistem, revoluţiile pot fi privite cu suspiciune de unii. Cu toate acestea astfel de ajustări şi schimbări se produc în fiecare zi. Nimic nu este dat odată pentru totdeauna în organizarea umană. Unii dintre aceşti reticenţi sunt marii profitori ai sistemului. Alţii sunt doar reticenţi faţă de violenţa care acompaniază revoluţiile. În ciuda posibilelor obiecţii de violenţă care vor veni la adresa acestor idei vreau să accentuez încă de la început caracterul paşnic, nonviolent al său. Revoluţiile se pot face şi paşnic prin simpla adeziune la ideile lor de bază a majorităţii cetăţenilor unei comunităţi. Acest lucru se face chiar şi astăzi, parţial, prin vot. Votul este un drept acordat cetăţenilor în majoritatea societăţilor actuale cu scopul de a vedea care este opţiunea politică majoritară a lor.

Mentalitatea politicienilor contemporani este una foarte găunoasă, una ruptă de realităţile vieţii de zi cu zi, una formată cu ajutorul cărţilor scrise într-un trecut care nu anticipa realităţile zilelor noastre. Efectele acestor rămăşiţe se regăsesc în toate amănuntele vieţii noastre însă punctul central care a determinat scrierea acestei cărţulii este tragedia care s-a întâmplat la 11 septembrie 2001. Ea este apogeul absurdităţii acestei mentalităţi. Din nevoia disperată cetăţenilor americani de a rezolva această problemă am făcut interesul central al acestei lucrări. Tot ce am scris aici gravitează în jurul unei soluţii pe care le-o propun în capitolul "O soluţie diferită faţă de cea oferită de Bush şi alţii ca ei faţă de Orientul Mijlociu. Scrisoare către cetăţeanul american". Soluţia pe care le-o propun este soluţia de care noi toţi cetăţenii occidentali avem nevoie pentru a ne îmbunătăţi organizarea socială. Dacă ei reuşesc noi toţi putem reuşi. De ei depinde totul. Dacă ei reuşesc să schimbe ceva tot Occidentul va putea.

Fac apel la sâmburele sănătos al umanităţii spre a nu se lăsa stricată în interior de acţiunile distructive ale acestor vampiri. Acolo, în camerele lor obscure aceşti mutanţi spirituali decid viitorul nostru. Drepturile omului sunt pentru ei doar nişte limitări care pot fi ocolite de abilităţile lor în a produce inginerii procedurale mafiote. Ei nu dau doi bani pe fiinţa noastră, pentru ei suntem doar marfă, doar forţă de muncă. Învăţaţi să vă apăraţi integritatea! Ieşiţi în stradă şi cereţi dreptul natural de a fi consideraţi nepreţuiţi!