Forţa armată este secretul acestei expansiuni. Iar forţa armată este motorul apariţiei puterii politice. Orice armată funcţionează pe bază de ierarhie şi pe bază de conducător. Conducătorul suprem al imperiului este şi conducătorul armatei. Din nevoia de sincronizare a acestor forţe şi de păstrare nealterată a intenţiilor monarhului acestuia îi este investită o mare cantitate de putere. Acceptând necondiţionat ordinele superiorului militar armata se poate sincroniza mai bine şi poate astfel câştiga bătălia cu rivalul. Refuzul executării ordinului poate conduce fie la eşec fie la pierderi mai mari decât în cazul în care acesta ar fi fost respectat fără obiecţii. Acestea se datorează tocmai lipse de sincronizare a acţiunii întregului armatei. Fiecare dintre membrii sistemului ştie acest lucru şi de aceea acceptă să cedeze o parte a puterii către superiorul militar. Iată că cedarea puterii de care vorbeam mai sus se datorează altor cauze decât cele de angajare a unui reprezentant aşa cum sugerează acele teorii!
Scopul unei astfel de dezumanizări poate fi fie apărarea în faţa unei alte armate agresoare fie câştigul realizat în urma prădării unei alte comunităţi sau orice altă promisiune de mărire sau avansare pe scala socială din partea legiuitorului. Soldatul de la baza armatei va retrage investiţia sa politică în conducător în momentul în care îşi pierde încrederea în aceste valori. De exemplu promisiunea că după o lungă perioadă de servire a armatei romane soldatul va deveni om liber la Roma sau că va primi o suprafaţă de teren pe care să îl cultive undeva la periferia imperiului au ajuns să nu îl mai motiveze. Starea de om liber la Roma nu mai era un privilegiu iar un astfel de teren putea fi achiziţionat şi fără îngroparea tinereţii în serviciul legiunilor romane. Astfel că soldatul roman a ajuns să refuze să mai facă parte dintr-un sistem care nu îi aducea decât teama de a fi ucis. El şi-a retras investiţia politică în sistem şi astfel imperiul roman s-a prăbuşit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu