Revolta cetăţenilor şi sfârşitul statului feudal

vezi sectiunea anterioara cu care aceasta se leaga

Politicianul care îşi arogă însă drepturi prea mari comparativ cu momentul de dezvoltare al societăţii pe care o conduce poate avea parte de o experienţă neplăcută. Cetăţeanul se poate răzbuna teribil. Libertăţile cucerite de statutul său superior şi de eficienţa sa economică i-au ridicat suficient de mult moralul încât să se revolte. Revoluţia franceză de la sfârşitul secolului al 18-lea a arătat că răbdarea omului de rând nu poate dura o veşnicie şi că îţi poţi pierde capul indiferent de cât de mare rege ai fi. O astfel de experienţă a dus la o altă dezechilibrare a balanţei politice deoarece ea a condus la o explozie a puterii cetăţeanului la fel de periculoasă pentru comunitate ca şi puterea seniorului. Această nouă problemă este jaful social. Cetăţeanul recurge la jaful asupra statului însuşi de care nu se simte ataşat pornind practic un război contra colegilor săi de comunitate pentru reîmpărţirea bunurilor acumulate.
Jaful social este o primă reacţie a cetăţeanului cu mentalitate industrială primară, încă neelaborată şi nestructurată. Practic cetăţeanul îşi pune în act sentimentul său încastrat în comportamentul feudal moştenit de identificare cu seniorul. Nevoia de posesie a câtor mai multe bunuri este o contrareacţie a mentalităţii sale la sărăcia feudală. Intenţia de a-i lua locul seniorului este atât de arzătoare încât cetăţeanul lipsit de experienţă politică începe o luptă fratricidă cu vechii camarazi de luptă politică împotriva acestuia. Practic ce s-a întâmplat în perioada imediat următoare revoluţiei franceze este un astfel de scenariu.
Jaful social este un moment social extrem de periculos. Comunismul a crezut că o astfel de reîmpărţire a bunurilor comunităţii poate rezolva nedreptăţile din lume. Şi totuşi o egalizare a acestor bunuri este o utopie deoarece, în lăcomia lor, unii pot lua mai mult decât alţii iar echilibrul să rămână la fel de nerealizabil ca şi înaintea punerii în fapt a acestei "egalizări". Comunismul a recurs la această greşeală înlocuind vechii burghezi cu alţii care doar că nu se recunoşteau ca atare. Sub pretextul că ar fi ei înşişi reprezentanţii poporului aceştia se deosebeau de aceşti vechi burghezi doar printr-un discurs întors, paradoxal, împotriva propriului stil de viaţă. Iată cum revoluţia politică mult trâmbiţată a fost şi este de fapt o înlocuire a unui tiran cu altul.
Această origine a politicianului născut din vechiul jaf social dă noi lumini asupra statutului său. Va trebui să ne punem întrebarea dacă nu cumva tocmai aceşti politicieni sunt adevăraţii tâlhari şi nu numai cei care li se opun lor pe la summiturile internaţionale. Practic politicianul se bucură de exact aceleaşi interese de care se bucură tâlharul: el fură sau "împrumută" bunuri din cadrul comunităţii fără a contribui la producerea lor şi încearcă pe toate căile să nu afle şi restul cetăţenilor şmecheria. Iată că noţiunile de mai sus relativ la politician-senior şi haiduc-mafiot încep să fie privite într-o altă lumină acum. Practic odată cu revoluţia franceză haiducul a ajuns să dărâme dinastia seniorului şi să o înlocuiască dând astfel cale liberă modernităţii. Acolo unde monarhia s-a păstrat ea totuşi a trebuit să lase cale liberă sistemului politic actual. O astfel de măsură s-a luat odată cu înţelegerea faptului că lucrurile se schimbaseră. Cine a priceput acest lucru şi a cedat de bunăvoie o parte din putere către cetăţeni a supravieţuit, cine nu a înţeles acest lucru şi-a pierdut şi capul. Modernitatea a permis transformarea vechiului haiduc în mafiot. Iată cum sistemul politic a ajuns să se relaţioneze atât de bine cu cel mafiot. Practic el însuşi a devenit un astfel de sistem la scară majoră. Negocierile politice între vechii tâlhari ajunşi politicieni şi viitorii politicieni se fac în termenii jafului social însuşi. După cum vom vedea mai jos, pluripartitismul este soluţia evitării unui alt jaf de acest gen.
O astfel de perspectivă se întâmplă în situaţia în care cetăţeanul nu se simte parte din stat şi îl percepe ca pe "Unchiul Sam", ca pe o comunitate rivală. În mod normal el ştie să îşi economisească bunurile. Însă în situaţia în care nu resimte apartenenţa la comunitatea statală cetăţeanul vede statul ca pe un restaurant rar în care ai voie să mănânci cât poţi. Prin urmare el are tendinţa să consume cât mai mult în această situaţie şi de aici apare şi caracterul tâlhăresc al succesului revoltei. De aceea politicienii, care practic au înlocuit pe vechiul senior, au trebuit să relaxeze multe din normele sociale dând astfel naştere la libertăţile de care ne putem bucura astăzi. În orice caz tot cetăţeanul este acela care acceptă şi reorganizarea, adică decide sfârşitul jafului social, prin faptul că acceptă o nouă guvernare. Nu armele şi represiunea îl fac pe cetăţean să o accepte din moment ce revolta lui a avut loc relativ la vechea guvernare (şi unde armele nu l-au putut împiedica) ci tocmai spiritul său organizatoric şi încrederea în noul stat.

vezi urmatoarea sectiune in care se continua aceste idei