vineri, 29 februarie 2008
Apel la pace
Cred că mintea părtinitoare a politicienilor deja crede că va fi distins o lipsă de coerenţă a acestui program relativ la alăturarea teoriei limitării progresismului cu cea a accelerării reformei. Diferenţa este însă una semnificativă: progresismul orb se referă exclusiv la latura economică a societăţii iar reforma propusă aici se referă la organizarea ei, la latura politică. Eu nu susţin afirmaţiile mincinoase ale politicienilor cum că ne mai trebuie bani pentru o lume mai bună şi susţin că ei sunt de ajuns ci doar că trebuie folosiţi mai eficient. Eu nu forţez apariţia viitorului înainte ca prezentul să se fi consumat. Dimpotrivă eu apăr existenţa prezentului în faţa rămăşiţelor trecutului care se cramponează în prezent ca strigoii. Dispreţul şi ura cetăţenilor pentru politicieni exista dinainte de acest text. Nu mai există de mult dragoste faţă de politician aşa cum exista în epoca feudală. Dacă cetăţeanul are o oarecare simpatie faţă de un politician aceasta se datorează de fapt antipatiei profunde faţă de politicianul rival lui. Aceste realităţi deja există. Cetăţeanul însuşi doreşte să scape de strigoi. Eu îi sugerez doar un drum pe care poate să meargă. Eu nu forţez oamenii să se schimbe şi nu fac apel la revoluţie aşa cum ar face progresismul orb. Aştept ca omul singur să se convingă şi să se schimbe în ritmul lui. Deci lucrurile nu trebuie confundate, iar eventualele obiecţii tendenţioase trebuie respinse.
Indiferent de minusurile lui sistemul actual de organizare este totuşi cel mai bun din câte au existat pentru individ. Libertăţile sexuale, politice, religioase sau de orice altă natură ale cetăţenilor sunt mai mari decât au fost vreodată. Acest lucru este ceea ce contează cu adevărat. Fără aceste libertăţi omul este redus la stadiul de legumă, de animal de povară şi nu de fiinţă posesoare de conştiinţă. Oamenii nu au motive civilizate să îşi nege unul altuia dreptul la libertate. În antichitate se spunea că sclavii (oamenii neliberi) trebuie să existe pentru protejarea libertăţii celorlalţi; dacă omul liber nu ar fi avut sclavi atunci el însuşi ar fi trebuit să-şi piardă libertatea ocupându-se de lucruri minore. Din fericire visul oamenilor liberi ai antichităţii s-a realizat într-o oarecare măsură astăzi. Obiectele au ajuns să lucreze singure, roboţii de astăzi pot face mare parte din activităţile care erau în trecut destinate sclavilor.
Omenirea nu mai are nevoie de războaie care să aducă unei minorităţi posesoare de "talent" militar pradă de război cu care să îşi exercite libertatea. Astăzi e mult mai uşor să organizezi aceste maşini pentru a produce o astfel de pradă care în trecut era obţinută prin jaf militar. Oamenii nu mai au nevoie să se ucidă între ei asemenea animalelor sălbatice care concurează între ele pentru hrană. La ora actuală există destul pentru toţi pe Pământ. Repet: ce ne trebuie este o mai bună organizare. De aceea cred că inclusiv această organizare se poate face paşnic şi nu prin violenţă. Revoluţiile care s-au impus prin violenţă au fost false revoluţii. Fascismul şi comunismul doar au promovat acelaşi model primitiv de cucerire prin jaf cu politica de exterminare a unei părţi din lume. Indiferent cât de revoltător ar fi modul de operare ale autorităţilor de astăzi trebuie recurs la acest acţiunea paşnică, la nonviolenţă.
Este adevărat că reformele sugerate aici nu se pot face dintr-o dată. Simţul democratic al oamenilor nu este suficient de bine ascuţit chiar dacă ei înşişi sunt aceia care simt când democraţia (în doza mai mare sau mai mică cât există astăzi) este în pericol. Politicienii au avut grijă prin măsurile pe care le-au luat să nu permită educaţia legislativă şi politică a cetăţeanului decât de faţadă, în grade mici, pentru a nu bătea la ochi. Este totuşi nevoie de instruire. Lucrurile trebuie făcute cu paşi mici şi siguri.
Indiferent de cât de clară ar părea o astfel de reformă politică în toată lumea, trebuie să accept că doar membrii ţărilor civilizate au resurse umane pentru a trece la un astfel de corp politic. Şi în aceste state sunt destule mentalităţi feudale retrograde la nivelul omului de pe stradă. Însă experienţa politică şi economică a acestor comunităţi este una mult superioară restului lumii. Reflexele democratice ale cetăţeanului sunt bine încastrate în cultura sa socială. De aceea cred că cu puţină educaţie politică ce ar trebui inclusă în şcoală ca disciplină obligatorie o astfel de reformă politică se poate realiza într-un viitor apropiat.
Fie o şcoală specială, fie un examen sau o serie de examene care ar da dreptul de vot pot decide cine este apt pentru implicare politică şi cine nu. Indiferent de opţiune este cert că educaţia politică trebuie să stea pe locul 3 în topul materiilor ce trebuie studiate după învăţarea socotitului şi cea a limbii. Astăzi o astfel de disciplină nu se învaţă deloc şi abia unii "privilegiaţi", viitori înlocuitori ai politicienilor o pot studia. Fireşte, informaţii despre funcţionarea organismului politic al statului se pot găsi la bibliotecă însă sistemele de învăţământ sunt destul de abil făcute pentru a-l obosi pe elev în aşa fel încât să nu-şi mai dorească să mai studieze ceva în plus faţă de ceea ce învaţă pentru specializarea sa în viitoarea carieră. Este mai comod pentru acei paraziţi să aibă cetăţeni needucaţi în materie de politică pentru a-şi păstra propriul statut parazitar.
Se poate susţine că în anumite locaţii de pe glob aceste reforme nu se pot realiza decât într-un viitor mai îndepărtat. De exemplu România are astăzi cetăţenii împărţiţi în două: unii care fac faţă rigorilor industriale moderne şi unii care trăiesc încă în Evul Mediu. Responsabilitatea politică a acestora din urmă este zero. Chiar şi ocupaţiile tradiţionale feudale sunt abandonate pentru activităţi periferice sau infracţionale. Acesta este şi motivul pentru care neimplicarea în stilul lor de viaţă după modelul de mai sus nu poate da roade. Practic ei nu mai sunt băştinaşi la fel cum teritoriile arabe sărace nu mai sunt în această situaţie. Influenţa nefastă a capitalismului sălbatic şi-a făcut efectul. Ceea ce trebuie făcut este echilibrarea acestor zone cu restul. În aceste zone trebuie investit educaţional. Copiii născuţi în aceste zone sunt defavorizaţi. Ei constituie materia primă pentru viitorii terorişti şi infractori periculoşi. Dacă societatea stă cu mâinile în sân şi mai ales, cu capul în nisip prefăcându-se că nu vede, va plăti mai târziu pentru acest lucru. Statul trebuie să renunţe la politica lui "ţara te vrea prost". Ei înşişi vor trage societatea în jos dacă nu se iau măsuri urgente de civilizare a lor.
Politicienii suntem noi. Noi înşine trebuie să ne organizăm viaţa.
Aşadar, având în vedere neajunsurile occidentale feudale şi reacţia la aceste neajunsuri, reacţie acumulată din generaţie în generaţie, din tată în fiu, omul de rând chiar ar prefera să împartă egal bunurile comunităţii. Numai cei cu "instinct" politic au astfel de intenţii mafiote asemenea celor din exemplul de mai sus. Generozitatea omului de rând există realmente. Problema poate fi însă dată tocmai de această generozitate excesivă care poate degenera în slăbirea statului. Un astfel de consum excesiv al bunurilor acumulate poate trage comunitatea în jos. Totuşi am mare încredere în capacitatea omului contemporan occidental de a-şi administra proprietatea la fel cum o face la nivel de familie. Riscul unei politici exclusiv de stânga este alimentat şi de resentimentele avute faţă de clasele superioare bogate. Însă în momentul în care va înţelege că dizolvarea economică a acestora prin politici de extremă stângă înseamnă dizolvarea întregii societăţi el va şti şi va înţelege faptul că patronul este un partener social şi nu un exploatator. Dacă se întâmplă să fie doar un exploatator atunci sistemul este cel care suferă de imaturitate neavând pârghiile limitării libertăţilor prea mari luate de un astfel de om. Din păcate există şi astăzi destui astfel de patroni care apelează la mijloace neortodoxe fie din inconştienţă fie din o prea mare lăcomie. Oricum aceste neajunsuri nu îi afectează statutul important pe care acest gen de om îl are în comunitate. Ceea ce îi trebuie şi lui şi societăţii este un cadru legal mai bine pus la punct acolo unde acesta nu funcţionează fapt care trezeşte astfel de reacţii din partea cetăţeanului.
Dar, în principiu acesta ştie la fel ca oricare altul să îşi dozeze cheltuielile şi să nu facă risipă. Dacă i se va inocula ideea că statul este tot un fel de familie a sa el va putea fi la fel de cumpătat cum este cu fondurile propriei familii. Fireşte, rămâne sarcina educaţiei, a şcolii să-l facă pe om să simtă societatea ca o familie. Sunt sigur că ştie să îşi redistribuie fondurile comunitare la fel cum o face la nivel microcomunitar, la nivel de familie. Sunt sigur că ştie că dacă va avea un an mai slab nu se va aventura în cheltuieli excesive. Experienţa familială personală i-a arătat în ce mod se folosesc finanţele comunităţii. Dimpotrivă, după cum am arătat anterior risipa şi cheltuielile exorbitante sunt făcute tocmai de politicieni. Dacă cetăţeanul are tendinţa să risipească şi să se comporte ca un tiran financiar acest lucru se datorează tocmai exemplului pe care îl ia de la politicieni şi dorinţei lui de a ajunge în locul lor.
Aici este în fiecare câte ceva de schimbat. Influenţa secolelor trecute şi a politicilor opresive şi-au pus amprenta în mod distructiv asupra sufletului omenesc. Însă omul şi viaţa în general are o putere incredibilă de a se regenera şi de a se vindeca. Inclusiv deşteptarea cetăţenilor şi situaţiile ciudate ce decurg de aici sunt elemente de presiune ale reformei societăţii. Trebuie să ne înţelegem propriile noastre porniri egoiste şi politicianiste şi să le temperăm. În caz contrar societatea industrială tinde spre autodistrugere. Politicienii sunt slăbiciunea noastră propria noastră nevoie de a le lua locul, propria noastră nevoie de orgie militară. Dacă renunţăm la a pune în act propriile noastre porniri tâlhăriste inconştiente în mod brut ca astăzi, fapt pe care oricum îl dezavuăm, renunţăm la însuşi piedestalul pe care se află cocoţaţi ei. Nu înseamnă fireşte că aceste porniri trebuie corectate feudal, inhibate, ci doar că ele îşi pot găsi exprimarea prin alte canale decât acesta al spectacolului politic infect de astăzi. Acest lucru este un exerciţiu de civilizaţie. Eu pariez pe forţa omului contemporan de a respinge jaful social cu naturaleţe şi din fire.
Societatea contemporană occidentală s-a săturat şi de acest peisaj. Practic au apărut foarte mulţi oameni cu acest "talent" de viitor potenţial tiran sau lider. Omul contemporan este mult mai atent şi mai inteligent decât cel din trecut. Aparatul oligarhiei politice de asimilare a posibililor revoltaţi nu îi mai poate converti pe toţi în starea de tiran cu resorturile specifice societăţii actuale. Practic după modelul cererii şi ofertei care guvernează orice schimb comercial şi orice negociere, abilităţile politice ale cetăţeanului sunt mult mai mari şi devin din ce în ce mai mari pe măsura dezvoltării societăţii a inteligenţei sale indispensabile pentru cerinţele vieţii în societatea industrială. Dacă în trecut astfel de oameni erau absorbiţi în sistemul politic oligarhic practic astăzi acest sistem nu are capacitatea de a-i absorbi pe toţi. De aceea următoarea mişcare a organizării sociale este aceea de ceda înapoi cetăţenilor puterea politică luată în sistemele politice din epocile trecute. Dacă în aceste timpuri se poate spune că statutul privilegiat al politicianului este dat tocmai de raritatea lui, de talentul său unic "de a face ordine", astăzi oferta publică este mult mai mare. Rezultatul nu poate fi decât scăderea naturală a statutului acestui om, a valorii lui după modelul oricărei oferte ridicate care face să scadă valoarea produsului. Asta înseamnă că politicianul trebuie dat frumuşel jos din maşina lui blindată şi coborât în stradă între oameni. Statutul său actual este unul care indignează iar dacă nu se conformează acestei proceduri riscă să ducă această indignare la extremă.
Tâlhăria de profesie este o reacţie la această imposibilitate de asimilare a urgiei revoltiste convertite în funcţie politică aşa cum există în profesia de politician. Ea nu mai poate fi satisfăcută după acest model fapt ce a condus la un alt tip de manifestare. Avem de a face cu un alt tip de revoltă de genul celei de la vechea revoluţie franceză. Terorismul este cea mai radicală dintre aceste tendinţe. Iar fondurile cu care este alimentat vin chiar din spaţiul occidental împotriva căruia terorismul se manifestă primordial. Autodistructivitatea occidentală este o consecinţă directă a revoltei politice convertite astfel. Însă există şi reacţii paşnice de nesupunere civică cărora li se face o imagine de huligani. Dar tot ce ei fac este faptul că refuză orice obedienţă politică şi protestează împotriva corpului politic mondial. Hărţuiţi de forţele de ordine lor li se dă imaginea unor vechi bandiţi sau piraţi care atacă comunităţile în scop de orgie militară. De cele mai multe ori această imagine este doar un produs massmedia care primeşte resturile festinului politicienilor şi le acceptă punctul acestora de vedere. Politicienii trebuie să înţeleagă că s-a terminat cu şmecheria. Există destui oameni care nu pot fi fraieriţi niciodată.
Etapa roboţilor şi ciberneticii trebuie să aducă o relaxare a presiunilor sociale exercitate asupra cetăţeanului
Nu ştiu dacă omul este bun de la natură şi corupt de societate. Ştiu însă că sălbăticia are raporturile sale de autoreglare si echilibru. Pierderea unui membru al grupului atacat şi devorat de prădători este compensată de câteva zile de linişte şi relaxare în timp ce prădătorii îşi fac siesta. Din păcate capitalistul nu se mai opreşte să îşi facă siesta. Deşi are tot ce îi trebuie, deşi are hrană, deşi are partener sexual şi o viaţă înainte spiritul corporatist este incapabil să se mai oprească. Mânat de ambiţii imperialiste magistrale el îşi doreşte crearea de noi piramide, de viaţă veşnică prin înmormântarea în ele şi de uimirea muritorilor. El îşi doreşte să fie un rege răsfăţat şi restul lumii să îl slujească şi să îi îndeplinească toate dorinţele indiferent cât de excentrice ar fi. Dominat de fixaţii infantile profunde corporatistul e în stare să sacrifice multe pentru a/şi pune în practică ambiţiile.
Etapa industrială nu îl mai obligă pe om să devină şi mai productiv deoarece s-a dovedit că acesta poate deveni cu adevărat periculos şi se poate angaja în proiecte sociale extrem de periculoase odată ce scapă de sub biciul terorii sclavagiste. Sclavul industrial este manipulat să devină mai productiv. Pe moment lucrurile par în regulă. El este închistat în munca lui, nu comunică, nu este nici nemulţumit nici nesatisfăcut însă în el se încing cu fiecare oră, cu fiecare zi ce trece aburii răzbunării antisociale. Cultura viselor Hollywood, activităţile sportive sau marile meciuri nu mai sunt suficiente pentru a-i prelua şi satisface furia. Omul contemporan se simte păcălit de firma care i-a vândut maşina promiţându-i o droaie de femei după el. Prin această păcăleală el se simte păcălit în aceeaşi măsură de tv. ,de vorbele măreţe ale politicienilor, de dragoste, de raiul religiei. Deocamdată sporadic mai ia câte o armă şi trage la întâmplare într-un hipermarket. Însă răzbunarea sclavului este cu adevărat imprevizibilă.
Angoasă în civilizaţie: o problemă mai veche
Societatea consumistă guvernată de economia de piaţă este una dintre cele mai bune din câte au existat. Este însă absolut prostesc să credem că ea ar fi absolut ideală şi că cel care se îndoieşte de perfecţiunea ei are în vedere centralismul, monopolismul şi artificialismul economiei de tip comunist. Autorităţile au insistat pe această falsă dilemă iar cei care au un punct de vedere critic faţă de capitalismul occidental aveau şansa să fie etichetaţi drept comunişti pe timpul războiului rece sau ca terorişti mai nou. Iată un mod foarte abil de a scăpa de unele poziţii bâzâitoare la adresa „bunului mers” al societăţii capitaliste.
Romantismul ce domină spiritul occidental de 200-300 de ani cu puseele sale de evadare din civilizaţie, cu turismul şi gustul pentru exotic, pentru nonoccidental sunt realităţi ale spiritului occidental. În el se vede o lehamite pentru valorile şi realităţile culturii tehnologiei occidentale. Civilizaţia pare că începe să se spargă sub propria greutate. Fiecare vrea să evadeze din ea fie că e profitor de pe urma ei fie că e semisclav al ei. Doar emigranţii naivi şi seduşi de ţara făgăduinţei occidentale îşi pun la bătaie cu entuziasm sănătatea lor fizică şi psihică congenitală, specifică spaţiilor de origine pentru a se integra în ea. Urmaşii lor direcţi vor resimţi teribil însă această dezrădăcinare şi se vor arunca în aer în atentate cu bombe. Cât timp irosit! Câtă muncă negândită aruncată pe apa sâmbetei! Iată cum, în lăcomia lui oarbă capitalismul ajunge să plătească pe termen lung mai mult decât ar fi făcut-o dacă ar fi fost mai ponderat. Iată cum intervenţia armată pentru petrol în Irak a condus de fapt la creşterea explozivă a preţului acestuia şi nu la scăderea lui aşa cum se spera!
Asemenea strămoşului său Sisif, omul de rând occidental merge la vot mereu şi mereu, îşi pune speranţe mereu şi mereu în politicieni şi este mereu şi mereu dezamăgit de ei. Viaţa lui rămâne la fel, sistemul la fel însă la fiecare alegeri i se dă iluzia că va schimba din temelii lumea. Politicianul cu zâmbetul său şarmant este manechinul sistemului care îl face pe omul de rând să cumpere în continuare serviciile sistemului. O birocraţie fără finalitate concretă a votului este în măsură să îi ridice moralul să îl convingă pe mai departe să meargă la muncă şi să alimenteze sistemul cu truda sa.
Votul lui este folosit de fapt împotriva lui. Dacă va vrea să nu se mai supună regulilor, dacă vrea să rupă contractul cu societatea i se va atrage atenţia că e în minoritate, că majoritatea a votat astfel deşi o astfel de întâmplare o poate avea majoritatea însăşi dar în perioade diferite de timp. În România lucrul ăsta s-a văzut cel mai clar. Deşi s-a votat de mai multe ori împotriva comunismului, deşi a fost o aşazisă revoluţie şi deşi au existat proteste de stradă totuşi vechii comunişti au rămas la conducerea statului şi majorităţii instituţiilor. Ascunşi printre dosare şi hârtii aceştia şi-au văzut în continuare de drum impasibili faţă de spiritul străzii.
Hollywood-ul îi oferă o loterie afectivă specială. Vei vedea în filmele făcute aici şi politicianul erou (nou) pe lângă cel corupt (vechi). Vei vedea personaje negative în persoana alcoolicilor şi drogaţilor. Vei vedea visul american prin excelenţă, cum un amărât marginal ajunge model, cum se îmbogăţeşte subit. Filmul holywoodian arată excepţia în diferite domenii de activitate ceea ce loteria face în fapt. Pentru simplul fapt că este redată amănunţit excepţia loteriei şi a poveştilor gen Hollywood sunt percepute ca reguli şi nu ca excepţii neglijabile. Iată un mod teribil de manipulare în masă pe care cea mai abilă agenţie de publicitate din lume Hollywood-ul o realizează către clientul său cel mai fidel şi cel mai generos: guvernul SUA. Vei vedea în filmele Hollywood cum variantele dorite de guvern asupra diferitelor evenimente ale istoriei sunt susţinute de linia filmului şi cum evenimentele derulate din film ţi se vor imprima pe retină ca nişte probe evidente ale acelor fapte. Este incredibil însă şi astăzi sunt oameni care cred ca filmele de gen Hollywood sunt un fel de transmisii foarte bune în direct ale televiziunilor.
Cultura robului este ridicată la rang de virtute socială deşi pe termen lung ea are consecinţe teribile în plan psihopatologic
Cultura muncii şi a îmbogăţirii prin muncă asiduă promovată de spiritul (creştin) protestant al occidentului pare un adevărat simptom în epoca roboţilor viitorului. Uşurinţa vieţii promovată de tehnologia viitorului va scoate la iveală depresii nemaivăzute atunci când sclavul de astăzi orbit cu raiul fericirii eterne al consumului nu va mai avea ce să pună în loc. Maşinile îi vor înlocui activitatea zilnică de astăzi care îl mai motivează cumva. Însă în viitor acest tip de motivaţie psihică va dispărea şi în loc vor rămâne sechelele prezentului (nostru) şi al trecutului.
Munca nu este o activitate nobilă dar poate deveni nobilă dacă este făcută din plăcere, cu pasiune. În acest caz ea devine o joacă în toată regula iar activitatea făcută din plăcere este foarte asemănătoare cu jocul pe care copilul şi animalele îl practică pentru a-şi consuma surplusul de energie. Fireşte că după mii de ani de muncă asiduă de care nu au scăpat nici stăpânii şi nici sclavii o activitate oarecare poate să fie realmente o binecuvântare. Însă se poate trece foarte uşor către limita opusă unde excesul de muncă poate continua dezumanizarea. Sistemul social trebuie să aibă grijă să nu mai preseze omul contemporan pentru randament superior. Statul trebuie să îşi ia în serios limitarea abuzurilor subordonării la care este supus omul de rând şi asta cât mai repede posibil.
Politicianul este risipitorul, nu cetăţeanul
Principala mea nemulţumire la adresa politicianului este aceea că o bună parte din resurse sunt folosite aiurea, că fondurile comunităţii sunt în bună parte artificial redirecţionate pentru îmbunătăţirea imaginii lui însuşi, în scopul realegerii sale la următorul scrutin electoral. Casta politică mediază această dinamică. Maketingul politic este motorul funcţionării sale. Campania electorală şi votul acordat de cetăţeni este autoritatea prin care el este investit în a jongla cu aceste politici. În cazul în care nemulţumirile sociale sunt mai mari politicianul este acela care intervine cu măsuri mai de stânga. Dar dacă el reuşeşte prin diferite mijloace să reîntoarcă mai puţin, adică să consume mai puţin din rezervele statului atunci se poate spune că are abilitate de negociator. Dacă şi după acest "praf în ochi" aruncat funcţionarului statului el reuşeşte să îşi primească încă odată voturile cetăţenilor atunci se poate spune că este un politician bun. Adică suficient de viclean pentru manipularea publicului.
Rezervele bugetare pentru care se bat politicienii nu sunt cunoscute, nu le este făcută publică valoarea. În felul acesta negocierea este favorabilă politicienilor. Căci dacă aceste fonduri nu sunt făcute publice atunci cine le mai verifică? Sau, în situaţia în care gradul de corupţie al acestora este unul foarte ridicat, cine mai poate garanta că ei nu îşi bagă mâinile adânc în aceste fonduri? Sau cine garantează că aceia care îi verifică pe politicieni nu recurg la inginerii procedurale pentru a împărţi "profitul" cu cei pe care ar trebui să îi sancţioneze?
Oricum ar fi, politicianul se află într-o continuă campanie publicitară. Tot ce caută el este imaginea şi se lansează într-o cursă contracronometru cu adversarii săi pentru a-şi îmbunătăţi această imagine. Tot ceea ce contează este un zâmbet de efect, o promisiune iluzorie şi mincinoasă la care se adaugă toate elementele de marketing poleite fără acoperire cu concepte sociologice care să dea impresia că ceea ce se face se face în mod ştiinţific, oficial. Scena politică este astfel un simplu circ de clovni. Trist este faptul că ei decid viitorul nostru pe când noi credem că doar ne fac să râdem. Cu cât aceşti clovni se dau mai tare peste cap şi cu cât sunt mai penibili cu atât nevoia publicului imatur de spectacol este satisfăcută. Preţul plătit este însă unul inestimabil iar biletele se plătesc la final. Încă ceva: cetăţeanul nu ştie asta.
Cetăţeanul acceptă faptul că taxele şi impozitele sunt măsuri indispensabile societăţii civilizate
În situaţia actuală politicianul este un negociator. El negociază bugetul luat de la întregul număr de cetăţeni implicaţi în producţia de bunuri de consum şi redistribuie aceste bunuri în societate. Oare negocierile acestea între diferitele sectoare ale societăţii nu se pot realiza direct de către membri societăţii fără implicarea politicienilor? O altă posibilă obiecţie la adresa liberei configurări a bugetului de către cetăţean ar putea fi pericolul scăderii dramatice a valorii produsului intern brut nu din cauză de proastă gestionare ci din cauze naturale, catastrofe, crize energetice etc. Astfel de fenomene ar conduce la anularea scheletului acestui buget, la anularea fondurilor minime necesare pentru păstrarea echilibrului în societate. Însă trebuie subliniat că dacă o astfel de catastrofă economică se întâmplă atunci nici măcar organizarea oligarhică actuală nu poate rezolva această criză. Serviciile secrete şi întregile forţe armate nu ar putea sau chiar nu ar vrea să rezolve o astfel de criză. Practic un crack economic ar întoarce societatea către grade inferioare de evoluţie. Însă această regresiune se poate realiza în orice alt context dacă aceste condiţii se reunesc.
Apariţia statului asistenţial este semnul apariţiei mentalităţii industriale. Statul intervine cu măsuri de protecţie pentru minorităţi de orice fel. Aceste măsuri necesită dislocarea unor fonduri şi orientarea lor pentru sprijinirea acestor minorităţi. Fie că vorbim de discriminare pozitivă, prin care unor membri ce aparţin unor minorităţi etnice li se acordă privilegii de pătrundere şi avansare în ierarhiile publice, fie că vorbim de ajutoare financiare acordate şomerilor, persoanelor cu handicap fizic sau altora de acest gen ele primesc ajutoare. Statul a depăşit acel stadiu feudal prin care cei care nu contribuie activ la produsul intern trebuie eliminaţi sau ignoraţi. Poate speriat de teoriile revoltiste şi utopice ale marxismului statul capitalist dezvoltat a recurs la aceste modele de protecţie socială. Cu o parte din influenţă venită din zona empatiei naturale faţă de semeni şi cu o altă parte venind din acuzaţiile de exploatare ale marxismului, capitalismul a condus la acest model admirabil al statului asistenţial. Rezultatele nu au întârziat să apară şi echilibrul social este cel mai important dintre ele. Dar, pe termen lung, cei care vor fi fost ajutaţi de stat să se ridice şi să supravieţuiască demn în societate cu handicapul lor de minoritari se vor implica ei înşişi în procesul economic şi vor face faţă specializării ridicate de care are nevoie munca industrială. Iată că statul a renunţat la reflexul feudal de a păstra un nivel intelectual şi moral scăzut cetăţenilor (dar cu productivitate agricolă exclusivă) în favoarea unor astfel de nivele intelectuale ridicate dar cu productivitate economică industrială diversă.
Taxele şi impozitele trebuiesc preluate de la cei care sunt activi în câmpul societăţii şi reîmpărţite înapoi în societate. Acest lucru este modul de funcţionare al oricărei societăţi. Comunitatea devine asemenea unui motor unde activitatea unei părţi o stimulează pe cealaltă şi o determină să funcţioneze şi să le stimuleze la rândul ei pe celelalte. În felul acesta membrii inactivi economic ai societăţii sunt ajutaţi de cei activi. Inclusiv lumea animală atestă acest tip de ajutor. Una dintre cele mai de succes comunităţi din lumea animală, cea a leilor nu aruncă afară din ea pe membrul care a suferit o afecţiune ci îl lasă să se alăture grupului la împărţitul profitului urmat vânătorii. În felul acesta atunci când îşi va relua abilităţile va putea să reîntoarcă această generozitate către alţi posibili membri aflaţi în aceeaşi situaţie. Dacă nu ar trăi în grup, leul nu ar fi atât de puternic pe cât este în Africa. Practic acesta este principiul de succes al asigurărilor sociale folosit pe scară largă astăzi.
În acelaşi fel societatea umană trebuie mai întâi să sprijine formarea celor care încă nu au dobândit cunoştinţe şi tehnică în producerea de bunuri, pe cei care au făcut-o anterior sau pe cei a căror muncă îşi va arăta roadele abia mai târziu. Prin pensia acordată bătrânilor sau prin educaţia copiilor societatea umană face în bună măsură acest lucru. Nu profitul economic este elementul decisiv care conduce la acest lucru deşi în ansamblu acest profit general nu lipseşte. Elementul decisiv este însăşi societatea umană, faptul că oamenii sunt făcuţi să trăiască împreună să comunice şi să împlinească umanitatea pe Pământ şi în Univers. Individul izolat nu înseamnă nimic fără restul semenilor săi pe care trebuie să îi ajute şi să îi facă parte din comunitatea lui. O comunitate cu miliardari izolaţi pe de o parte şi cu muritori de foame pe de alta este o comunitate erodată, nesănătoasă, unde conflictele sociale grave mocnesc.
Omul contemporan înţelege acest lucru fără implicarea politicienilor şi acceptă acest mers al societăţii în mod natural. Iată că nu este nevoie de ei pentru a-l forţa pe cetăţean să devină uman pentru că el însuşi este astfel şi el însuşi va şti (dacă va fi lăsat) să continue politica statului asistenţial de astăzi. Impozitele plătite în comun se reîntorc la cetăţean şi el vede acest lucru. Obiecţia cum că fără autoritate politică oligarhică cetăţeanul ar refuza să mai plătească el însuşi impozite şi să mai ceară impozite de la cei mai înstăriţi ca el aşa cum funcţionează statul azi sub comanda corpului politic oligarhic este una absurdă, bazată pe impresia politicianului că ar conduce o societate feudală. Uneori însuşi propriul său statut îl face să creadă acest lucru în mod naiv şi involuntar. În realitate omul de rând îşi pretinde în fiecare clipă dreptul de a se apropia financiar de elitele economice, de cei bogaţi. Este absurd prin urmare să se creadă că, dintr-o dată, el şi-ar pierde această cerinţă naturală fără să mai perceapă impozit de la acestea.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)